Presa a relatat ca FMI ar pleda ca deficitul bugetului public sa nu depaseasca, in medie, 0,5% din PIB in urmatorii 4 ani, in timp ce autoritatile romane ar dori un nivel mediu anual de 2,5% din PIB.
Un asemenea nivel este motivat de nevoile de dezvoltare a infrastructurii si de "socul" cheltuielilor bugetare suplimentare dupa aderarea la Uniune; el s-ar situa sub pragul de 3% cerut de Pactul de Stabilitate in UE si ar fi inferior deficitelor consemnate in Ungaria, Cehia, Polonia si in alte tari din Uniune. De unde apare acest diferend de optica, mai ales ca datoria publica a Romaniei este sub jumatate din plafonul de 60% din PIB cerut de acelasi Pact? Pentru lamurire revin asupra catorva aspecte.
Se impun doua observatii preliminarii. Unu: politica bugetara nu trebuie judecata singular, ea urmarind tinte economice in relatie cu politica monetara si de curs, cu politica salariala. Doi: ne aflam intr-o perioada de dezinflatie. Altfel spus, deficite bugetare stranse ajuta aducerea inflatiei la 4-5% anual. In fine, riscul supraimpovararii politicii bugetare (fata de supra-impovararea politicii monetare in deceniul trecut) este real.
Exista un context economic, dincolo de dezinflatie, care explica de ce alegerile de politica macroeconomica raman foarte complicate la noi. Astfel:
- creditul neguvernamental a "explodat" in ultimii ani pe fondul scaderii inflatiei (al dobanzilor), al consolidarii bugetare (care a redus drastic oportunitatile pentru banci de a face plasamente in titluri de stat), al intensificarii concurentei intre banci, al liberalizarii contului de capital, al cresterii economice. Actioneaza si efectul cotei unice de crestere a veniturilor disponibile.
- creditul privat este inca la un nivel scazut ca pondere in PIB (14% la noi fata de 25-35% din PIB in tari vecine), ceea ce indica potential de crestere impresionant si in anii ce vin. Deci nu nivelul creditului intern ar fi o problema, ci viteza sa de crestere, care accentueaza deficitele externe.
- cresterea puternica a deficitelor externe in ultimii ani. Creditul intern a sustinut cererea interna si, in conditiile aprecierii severe a leului, deficitul de cont curent are sanse sa ajunga la peste 9% in 2005.
- in tarile mentionate deficitele bugetare raman la niveluri inalte dupa 2004, dar coabiteaza cu deficite de cont curent comparabile (asa-numitele "deficite gemene"). La noi insa, consolidarea fiscala din ultimii ani (deficit bugetar de 1,1% in 2004 si este de asteptat, sub 0,8% in 2005) a fost insotita de cresterea masiva a deficitelor externe (ex: bugetul public a fost responsabil decat pentru 1/7 din deficitul de cont curent in 2004). Inferenta: a miza pe bugetul public in controlul deficitelor externe are putin sens (aceasta nu inseamna, insa, ca se poate da drumul imprudent la robinetul cheltuielilor publice). Masurile BNR recente incearca sa tina cont de aceasta realitate.
- economia este semnificativ euro(dolar)izata, ceea ce complica conduita politicii monetare, iar increderea in RON trebuie consolidata.
Chestiunea se rezuma la intrebarea: cum pot fi conciliate dezinflatia si controlul deficitelor externe cu nevoile tot mai mari ale bugetului, inclusiv din perspectiva "socului" de cheltuieli suplimentare dupa aderare. De aici rezulta discutia privind o strategie bugetara (nu numai fiscala!) pentru anii ce vin, avand in vedere relatia cu politica monetara, de curs, cea salariala etc.
Daca deficitul bugetar ar creste substantial subit si creditul neguvernamental nu ar fi stopat din expansiune deficitul de cont curent ar depasi bine 10-11% din PIB, ceea ce ar putea provoca o criza de incredere in moneda nationala si, eventual, o depreciere puternica -care ar reinflama inflatia. Prin urmare, arta constructiei politicii macro in anii ce vin este de a gasi o cale care sa ofere bugetului resurse pentru a sustine dezvoltarea si onora obligatiile fata de Uniune concomitent cu atentia fata de echilibrele macro.
Pentru fiscalitate avem cateva repere. Este nevoie de o colectare mai buna a taxelor si impozitelor; ideal ar fi ca ea sa aduca 2-3% in plus la bugetul public in anii proximi. O colectare mai buna trebuie combinata cu o optimizare a fiscalitatii, care sa includa diminuarea contributiilor la asigurarile sociale (la 49,5% ele raman foarte inalte). Pe latura de cheltuieli bugetare cresterea trebuie sa priveasca numai bunuri de capital (infrastructura), obligatiile fata de Uniune si educatia.
Daca este posibil, trebuie atras sectorul privat la furnizarea de servicii publice, ceea ce ar ajuta bugetul public (vezi articolul meu despre parteneriate public privat). Romania poate sa-si creasca datoria publica si public garantata externa considerabil. Dar este esential ca aceasta crestere sa fie orientata exclusiv catre dezvoltarea infrastructurii si reforma sistemului de pensii; ea implica o optimizare si un management pe termen lung, care sa concilieze cerintele cresterii economice cu cele legate de echilibrele macroeco-nomice. Si veniturile din privatizare sa fie utilizate in acest scop.
Daniel Daianu, profesor de economie si fost ministru de finante
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
