Catre zona euro: un "catch 22"

Punctul de plecare il reprezinta ceea ce trebuie sa avem in vedere ce face o tara sa fie vulnerabila la presiunile crizei financiare. Patru sunt trasaturile care par sa expuna riscului o economie: o moneda proprie (ce nu este de rezerva); dimensiunea relativ mica; sistemul bancar expus presiunilor internationale; un buget public prea slab ca sa absoarba presiunile ce apasa pe sistemul bancar. Aceste criterii sugereaza limpede ca pana si Danemarca si Suedia sunt vulnerabile. La fel si Marea Britanie, cu toate ca dimensiunile economiei sale si mostenirea unui statut al lirei sterline, desi de mult apus, de moneda de rezerva, pare sa introduca unele nuante.

Aceleasi trasaturi sunt evidente - chiar mai pregnant - la noile state membre, dintre care doar doua - Slovenia si Slovacia - au reusit sa intre in adapostul oferit de zona euro inainte ca economiile lor sa resimta impactul deplin al crizei. Calitatea finantelor publice din aceste noi state membre variaza, dar economiile lor toate sunt mici, au piete financiare subtiri, iar sectoarele lor bancare sunt expuse, o trasatura cruciala din punct de vedere economic si complicata din punct de vedere politic. Magnitudinea acestei combinatii este reflectata de miscarea fara precedent a Bancii Centrale Europene (BCE) de a iesi din zona sa geografica predilecta de actiune si de a garanta sustinere pentru unele dintre noile state membre. Aceasta miscare are sens din punct de vedere operational: BCE a oferit asistenta tehnica bancilor centrale din tarile vecine cu cele din zona euro pentru o buna perioada de timp. De asemenea, are sens si ca instrument de gestionare a crizei: acest dialog intareste cooperarea dintre UE si vecinii sai. Dar acest lucru nu diminueaza semnificatia gestului: BCE nu a mai actionat niciodata in calitate de creditor de ultima instanta pentru o tara din afara zonei euro.

Decizia BCE evidentiaza clar cat de mult s-a schimbat peisajul financiar european de la crearea uniunii monetare si cat de vulnerabile au devenit in urma acestei schimbari multe tari care au facut tranzitia la economia moderna de piata. De-a lungul ultimilor 20 de ani, grupurile bancare si-au extins enorm activitatile transfrontaliere si, desi in teorie fiecare subsidiara a unui grup bancar este o entitate juridica supusa legislatiei statului membru al UE in care este inregistrata, in practica, deteriorarea situatiei unei parti a grupului are efecte semnificative asupra partilor din grup care se afla localizate in alta parte. In aceasta situatie, rezultatul a fost un paradox: in principal, nu subsidiarele din noile state membre au fost responsabile de contagiune, ci mai degraba practicile bancare ale grupurilor cu sediile centrale in tari din zona euro. De fapt, BCE a fost fortata sa intervina din cauza practicilor neadecvate din zona sa geografica de responsabilitate. Sprijinul financiar pe care BCE l-a oferit, de exemplu, Bancii Nationale a Ungariei poate, prin urmare, fi privit ca o masura preventiva menita sa mentina stabilitatea intr-o zona euro extinsa.

Practic, BCE ofera noilor state membre orice fel de adapost care este in puterile ei. Insa asta este tot ce poate face, cel putin pana acum. Consecinta este resimtita de monedele noilor state membre - Polonia, Ungaria si Romania au fost tinta speculatiilor pe monedele proprii in ultima parte a anului 2008. Monedele lor sunt tinte pentru speculatii valutare pentru ca economiile lor sunt relativ mici, fiindca pietele lor financiare nu sunt adanci si pentru ca, de fapt, aceste tari au un sistem monetar dual (o parte considerabila din credite este denominata in euro). Pe termen scurt, riscurile sunt considerabile: o moneda care se depreciaza rapid si brutal poate provoca brusc o criza de incredere si poate declansa un val de retrageri din banci, dupa scenariul devenit deja clasic. Si pe termen mediu si lung, efectele asupra economiei reale - rate ale dobanzii mai mari si reducerea cresterii economice - pot produce pagube care sa fie de durata. Iar avantajul presupus al deprecierii, de stimulare a exporturilor si descurajare a importurilor, nu este adesea valabil. Cu alte cuvinte, actiunea investitorilor globali de cautare a celor mai mari profituri poate fi destabilizatoare pentru intregi sisteme financiare.

Din moment ce reactia BCE - de a deveni creditor de ultima instanta - a fost, in parte, un mijloc de protejare chiar a zonei euro, ar trebui sa ne intrebam daca acelasi rationament este aplicabil si in privinta adoptarii monedei euro. Ar trebui sa li se permita noilor state membre sa adopte moneda euro in conditii mai relaxate?

Este o decizie dificila pentru vechii membri ai zonei euro. Acceptarea unor economii mai "fragile" ar putea slabi euro. Mai exista apoi si hazardul moral si anume ca noii membri nu ar mentine disciplina financiara; zona euro are deja experienta unor astfel de "pasageri clandestini" (free riders) precum Italia, Portugalia si Grecia etc. Dar, potentialmente, cu cat economiile noilor state membre vor fi izolate mai mult timp, cu atat mai fragile este posibil sa devina. De aceea, o analiza cost-beneficiu poate sugera ca ar fi mai avantajos din punct de vedere economic daca s-ar urma un traseu accelerat catre euro. Cat despre pericolul de "calatorie fara bilet", cele mai multe dintre noile state membre au o istorie bugetara mai buna decat Italia, Portugalia sau Grecia.

Este, de asemenea, o decizie dificila si pentru noile state membre. Daca raman in afara zonei euro, vor ramane vulnerabile (daca ne gandim la recentele atacuri speculative asupra monedelor lor). Dar daca intra prematur in zona euro, vor pierde flexibilitatea pe care le-o confera faptul ca sunt stapane pe monedele si pe politicile lor monetare. Aceste tari se afla intr-o situatie de genul Catch-22. Calculele variaza de la o tara la alta - marimea deficitelor variaza, in unele (de exemplu Bulgaria si Estonia) opereaza consilii monetare, in vreme ce altele (precum Ungaria, Polonia, Romania) au permis monedelor lor sa fluctueze liber - insa Catch-22-ul ramane.

Concluziile nu sunt decisiv de clare. Dar trei lucruri ar trebui sa ne sara in ochi imediat. Primul, demarcatiile dintre vechi si noi state membre sunt vagi - din punct de vedere economic, operational, politic. Al doilea, la fel cum nu este usor pentru membri ai zonei euro sa admita largirea zonei euro, nu este usor nici pentru noi state membre sa faca pasii decisivi. Si, in fine, o dezbatere profunda a acestei teme este necesara si urgenta.