Criza financiara si economia reala

Astfel, orice criza financiara are impact asupra economiei reale. Tensiuni pe piata creditului nu au cum sa nu afecteze costurile finantarii productiei - este un aspect asupra caruia voi reveni.

De asemenea, scaderea productiei in timpul Marii Depresiuni nu a fost brusca. Ceea ce trebuie sa dea de gandit interlocutorului meu si altora este ca bancile centrale au jucat un rol cheie in accentuarea crizei economice. Domina atunci conceptia potrivit careia economia poate rezolva prin auto-reglare, fara costuri de ajustare semnificative, dezechiliberele pe latura cererii in raport cu oferta. Asa se face ca bancile centrale au restrictionat lichiditatile din economie accentuand caderea productiei. Ele au incercat sa ajusteze productia la nivelul cererii, totul transformand-se prin jocul multiplicatorilor intr-o contractie teribila a ofertei si, in acelasi timp, a cererii efective (adica cea sustinuta de salarii si alte venituri). Daca s-ar fi actionat altfel, asa cum a recomandat mai tarziu Keynes in cartea sa faimoasa din 1936, s-ar fi evitat foarte probabil o cadere asa de drastica a productiei. De altfel, analize ulterioare (inclusiv lucrarea lui Milton Friedman si Anne Schwartz din 1962) au evidentiat greseala majora a politicii monetare de atunci, izvorate dintr-o paradigma ingusta privind functionarea economiei. In economie exista echilibre multiple, mai bune sau mai rele. Un echilibru rau este acela care implica un somaj foarte inalt, subutilizare cronica a resurselor. Existenta echilibrelor multiple este temeiul pentru interventia statului, prin politica publica, in anumite momente. Dar aceasta interventie trebuie sa fie chibzuita, pentru a nu duce la inflamarea inflatiei - este ceea ce au subliniat cu tarie monetaristii si toti ceilalti care inteleg limitele compromisului intre inflatie si gradul de utilizare a resurselor.

Daca interventia statului de influentare a ciclului economiei imparte taberele economistilor in functie de modul de vizualizare a mecanismelor auto-reglatoare ale pietei, cand vine vorba de stabilitatea sistemului financiar lucrurile sunt mai clare. Aceasta explica de ce s-a intervenit in SUA acum, masiv, pentru a salva sistemul financiar in circumstantele unui esec monumental al reglementarii sau supravegherii pietelor financiare. Pe acest fir revin la aspectul legaturii intre finante si productie.

Rog sa se imagineze o economie moderna careia sa-i dispara subit schimbul de produse si servicii prin intermediul banilor (adica sa avem o economie barterizata). Am asista la o crestere formidabila a costurilor de tranzactionare, adica o scadere a eficientei. Aceasta ar insemna ca la aceleasi resurse consumate efectul util sa scada dramatic. Am sentimentul ca in economia americana si, partial, si in cea europeana, volumul arieratelor a crescut puternic in ultimul an in conditiile inghetarii pietelor de credit, ale cresterii puternice a acestuia. Intr-un fel, se intampla ceea ce am vazut in economiile in tranzitie (post-comuniste), in deceniul trecut, cand arieratele au fost o modalitate a economiei reale (intreprinderilor) de a rezista fata de costul mare al creditului.

Daca productia nu a scazut mult in SUA si in Europa este si pentru ca arieratele au atenuat impactul crizei financiare. Dar aceasta nu poate dura mult in lipsa unei reveniri pe pietele financiare. Daca pietele financiare vor cunoaste un deleveraging (reducerea raportului intre capitalul propriu al bancilor si resursele atrase/imprumutate pe care le au) intens in continuare si costul creditului va ramane inalt, recesiunea se va adanci.

Oricum, reactiile bancilor centrale din acest an au ajutat economia americana si pe cele din zona euro sa evite sa intre in cadere libera. Lucrurile nu s-au rezolvat inca. Afirm aceasta intrucat criza de lichiditati este acompaniata si de una de solventa, in numeroase cazuri.

Una peste alta are sens sa comparam criza de acum cu Marea Depresiune.