Am auzit un analist de la o banca comerciala importanta afirmand ca reinflamarea inflatiei in a doua parte a lui 2007 ar fi explicabila printr-un policy-mix lipsit de consistenta, ca instrumentul fiscal nu sprijina politica monetara. Alte voci merg in aceeasi directie, chiar daca se aduce in discutie seceta. Afirmatia la care ma refer este subrezita insa de cel putin doua aspecte: unul este ca politica fiscala trebuie judecata in raport cu cea bugetara, care o include.
Poti avea o impovarare fiscala (cu colectare superioara de venituri la buget) si sa inregistrezi totusi un deficit bugetar in crestere, care ar insemna stimularea cererii interne. Si invers, poti avea o relaxare fiscala si un deficit bugetar in diminuare daca se procedeaza la o reforma a cheltuielilor publice. Al doilea aspect priveste deficitul bugetar.
La finele lui septembrie executia bugetara la noi revela un surplus; este incorect deci sa se afirme ca politica bugetara a fost imprudenta in 2007. Nu politica bugetara (alias mixul de politici) a reinflamat inflatia incepand cu august si septembrie. Si nici politica bugetara nu conduce deficitul de cont curent catre un record - cca 14% din PIB in 2007. Dar sunt de acord ca pe ce cheltuim banul public face o diferenta semnificativa; intrucat una este sa aloci din bugetul public tot mai mult spre consum si altceva sa dezvolti infrastructura, sa investesti in educatie si sanatate.
O alta explicatie a puseului de inflatie ar fi ca oferta nu tine pasul cu dinamica cererii interne si, astfel, se pune presiune pe preturi. Avem aici un transfer de explicatie de la deficite externe la inflatie. Aceasta face si Sorin Pislaru in ZF din 2 noiembrie. Este drept ca intr-o economie deschisa un exces de ceere (asa cum exista de ani buni in economia romaneasca) se duce in deficite externe si poate alimenta inflatia. Dar cea mai mare parte a excesului de cerere s-a dus in deficite externe, in ultimii ani, pe fondul dezinflatiei si aprecierii leului.
Reluarea inflatiei in ultimele luni are o evidenta natura exogena; efectele secetei si cresterea sistematica a preturilor la energie pe plan mondial (chiar daca devalorizarea dolarului SUA a atenuat din influenta) au avut un impact puternic si au frant expectatiile dezinflationiste. Ponderea alimentelor in cosul de consum al cetateanului roman si-a spus cuvantul, in timp ce asupra expectatiilor actioneaza si cresterea pensiilor, revendicarile salariale, anul electoral.
Nici BNR, nici MFP nu sunt de blamat pentru inflatia din a doua parte a anului. Cat priveste deficitele externe, expansiunea creditului intern sta la originea cresterii deficitului de cont curent. Miscarea creditului intern, la randul ei, se explica prin liberalizarea contului de capital, consolidarea sistemului bancar, intrarea Romaniei in UE.
Cei care cu usurinta anatemizeaza combinatia de politica macroeconomica in Romania ar trebui sa mediteze mai serios la implicatiile liberalizarii contului de capital, la consecintele penuriei de forta de munca (generata de migratia masiva). Nu de data recenta, politica macro in Romania se confrunta cu dileme (trade-offs) majore, care, in opinia mea, vor marca evolutia economiei si in anii ce vin. Raman la parerea ca liberalizarea contului de capital a fost prematura in raport cu gradul de maturitate al institutiilor economiei si conditiile monetare autohtone (nivel de inflatie, diferentiale de dobanzi, grad de intermediere financiara, dualitatea creditului etc.). Pe de alta parte, Comisia Europeana nu a acceptat derogari de la aceasta regula de intrare in UE - impusa tuturor tarilor candidat din Europa Centrala si de Rasarit. Liberalizarea contului de capital explica si natura foarte soft (moale) a regimului de tintire a inflatiei, frecventa discrepanta intre rata de politica monetara si cea la care banca centrala a sterilizat lichiditatea (din dorinta de a descuraja capitalul speculativ). Liberalizarea contului de capital a stimulat expansiunea creditarii ca si externalizarea unor linii de finantare (ce au emasculat instrumentul de "rezerve minime obligatorii").
Autoritatile publice din Romania au fost obligate de aderarea la UE sa adopte masuri care erau mai putin congruente cu structura si gradul de maturitate al mecanismelor economice autohtone. Dar nu prea au avut ce sa faca, iar acum trebuie sa incercam sa optimizam sub mari constrangeri. Migratia masiva de forta de munca a adus avantaje indiscutabile; a atenuat tensiuni sociale si a permis multor romani sa castige mult mai bine. Dar, in acelasi timp, a aparut penuria de forta de munca, care, in unele sectoare, impinge salariile sensibil mai iute decat dinamica productivitatii.
Vedem astfel cum mixul de politici nu poate fi examinat strict prin combinatia buget-politica monetara. Se manifesta pe latura salariilor un fenomen de "cost - push" care complica dezinflatia, misiunea bancii centrale. Sindicatele au temei sa afirme ca salariul minim, adesea, devine irelevant, avand in vedere conditiile de pe piata muncii. Dar ele trebuie sa inteleaga ca salturile excesive inseamna sa pui caruta in fata cailor. Guvernatorul Mugur Isarescu are de ce sa fie ingrijorat de posibilele "intemperii" ale anului electoral, presiunile sindicatelor. Si adaug eu, are de ce sa fie preocupat de inevitabila intrebare: cum sa conciliem un buget considerabil mai mare (fie el cu deficit bugetar mic) cu logica dezinflatiei. Cu ani in urma am remarcat ca fondurile UE si eventuale venituri bugetare marite echivaleaza cu un supliment de cerere interna substantial, care va ingreuna dezinflatia. Mai ales ca, intr-o economie cu cont de capital deschis, efectul de evictiune (crowding out) este cvasi-anulat, in vreme ce dezinflatia reclama un control riguros al cererii interne in lipsa unui efect pe latura productiei adecvat.
Si cum marimea acestui efect este nesatisfacatoare concluziile se impun de la sine. Repet, in zona de intalnire a unui buget cu resurse mult crescute cu o politica monetara ce tinteste o inflatie de 3-4% anual vom avea de realizat un compromis optim in politica macro - si va fi dificil. Iar daca vom mai avea ani secetosi, iar preturile la energie vor continua sa creasca, treaba se va complica mai mult.
Nu este cazul sa dramatizam puseul inflationist din 2007. In schimb, trebuie sa incercam sa facem alegeri de politici in 2008 care sa nu conduca la un derapaj mai mare. BNR va avea o sarcina grea in 2008 si probabilitatea ca sa-si rateze tinta de inflatie este apreciabila. De aceea, politica bugetara trebuie calibrata astfel incat sa aloce fondurile necesare pentru cheltuielile esentiale (inclusiv cofinantarea fondurilor UE) fara a favoriza un derapaj mare; acest demers este si un exercitiu de "vazand si facand". Asa cum deficitul bugetar in 2007 este tras in jos (catre 1%), trebuie imaginat un pas similar si in 2008 (ceea ce nu inseamna tot un deficit de cca 1% din PIB); totodata trebuie procedat la o reforma a cheltuielior publice care sa favorizeze productia de bunuri publice, investitiile. Nu in cele din urma, dialogul cu sindicatele trebuie sa lege dinamica salariilor de productivitate. Altminteri, va fi rau pentru toti!
Pe termen mediu si lung avem de castigat batalia pentru productivitate/competitivitate. Aceasta inseamna investitii in productie mai mari, in cercetare si dezvoltare tehnologica, in educatie. Aici este nevoie de o alianta strategica intre sectorul public si cel privat.
PS. Analistii din bancile comerciale care vorbesc despre inconsistenta mixului de politici macro trebuie sa reflecteze asupra sfaturilor pe care le dau sefilor lor in privinta expansiunii creditului. Mi se pare aiurea sa faci referire la defecte ale mixului de politici, in conditiile in care factorul, aproape exclusiv, de determinare a deficitului de cont curent este creditarea sectorului privat. Macar daca aceasta creditare ar privilegia investitiile orientate catre productie.
Daniel Daianu este profesor de economie, fost ministru de finante
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
