Nu de mult membrii Ecofin, ce reuneste ministrii de finante ai tarilor UE, au adresat o scrisoare guvernatorului Bancii Centrale Europene, J.C. Trichet; ei cereau un dialog mai bun intre cei care decid politica monetara si cei care hotarasc politica bugetara in Uniune. Sunt si alte exemple din viata publica a UE ce ilustreaza tinte intrate in conflict in politca macroeconomica din tarile Uniunii. De altfel, exista o intreaga teorie a politicii economice, care incearca sa judece compromisuri inevitabile in politica economica.
Si in Romania o tema va intra tot mai mult in atentia publica dupa aderare: nevoia de coordonare a politicii monetare cu cea bugetara (fiscala). Motivul: de o parte, independenta BNR (ceruta de aderarea la UE) in timp ce deschiderea structurala a economiei mareste considerabil varietatea de situatii complicate, gama de riscuri; de alta parte, presiunile pe bugetul public, care cresc. O ultima analiza a Bancii Mondiale confirma anticiparile noastre privind ascensiunea cheltuielilor publice in anii ce vin la peste 35% din PIB - impusa de nevoia de a dezvolta productia de bunuri publice conform pretentiilor unei tari din UE.
Suirea deficitului bugetar la 2,5% din PIB a reliefat surse ale disonantelor intre BNR si MFP (vezi si articolul meu, ZF, 19 iunie a.c). Si trecerea la "tintirea directa a inflatiei" a adus in discutie originea unor obiective conflictuale, care poate conduce la o supraimpovarare a bugetului public in dorinta de a limita deficitele externe (contul de capital fiind liberalizat). Pentru Banca Centrala, dezinflatia va ramane obiectivul central, cativa ani buni inca. Nu trebuie sa fii macroeconomist cu doctorat pentru a sti ca controlul cererii agregate este conditie necesara pentru aducerea inflatiei la un nivel rezonabil. Cererea interna a fost impinsa puternic, in ultimii ani, de creditul bancar, pe latura sectorului neguvernamental. Si este de presupus ca aceasta dinamica nu va conteni atat timp cat bancile vor considera ca portofoliul lor de active trebuie sa se apropie de cel din tarile UE. Astfel, cresterea cheltuielilor publice nu face decat sa mareasca cererea agregata interna. Iar intr-o economie cu cont de capital liberalizat aproape ca nu mai conteaza sursa veniturilor publice (proprii sau atrase) privind impactul asupra cererii totale.
Am facut precizarile de mai sus pentru a sublinia un mare defazaj istoric la noi, care induce conflictualitate intre tintele macroeconomice: intre dezinflatie, care este o premisa a onorabilitatii functionarii in UE si nevoia de a mari resursele pentru productia de bunuri publice esentiale (infrastructura, educatie, sanatate publica). In mod normal, o tara ce intra in Clubul UE ar fi trebuit sa-si fi rezolvat problema dezinflatiei si cea a deficitului de infrastructura, in mod fundamental, inainte de aderare. Am scris despre "macroeconomia bugetului mare" (ZF, 23 oct.2005) facand referire la starea cererii agregate cand cheltuielile publice s-ar mari cu 4-5% din PIB, ca urmare a folosirii de fonduri UE si a altor resurse necesare cresterii volumului de bunuri publice. Daca productia nationala nu ar tine pasul cu dinamica cererii presiunea
s-ar duce in inflatie si deficite externe crescute. Apare astfel o contradictie intre logica keynesista a unui buget substantial mai mare si cea monetarista a dezinflatiei. Aceasta contradictie ar fi amplificata de efectul Balassa-Samuelson.
Un dialog cat mai profesionist intre BNR si MFP, care sa reuseasca o conciliere a celor doua logici evidentiate mai sus, este absolut necesar. Va fi greu insa de conciliat cele doua logici avand in vedere defazajul mentionat. Dar nu avem de ales, trebuie sa incercam. Pentru economia romaneasca nu ar fi bine sa ajungem la deficite bugetare scapate de sub control, de peste 4-5% din PIB. Pentru conciliere avem nevoie de: o restructurare a cheltuielilor publice pe proiecte serioase si eliminarea risipei; prioritizarea cat mai grabnica a proiectelor de anvergura nationala, care sa fie bugetate pe mai multi ani (programare bugetara multianuala); evitarea unor deficite bugetare mari mizand pe cresterea in timp a veniturilor proprii ale bugetului; atragerea sectorului privat in parteneriate cu sectorul public, monitorizarea cheltuielilor facute de administratiile locale (chiar daca asistam la o descentralizare de atributii, inclusiv in virtutea principiului subsidiaritatii). Printr-o politica macro adecvata s-ar putea ajunge la cheltuieli bugetare de 35-36% din PIB in 3-4 ani, cu un deficit rezonabil, fara a anula dezinflatia.
Si cu o stapanire intelectuala adecvata a problemelor de ambele parti (BNR si MFP) vom asista la iesiri publice, uneori contradictorii. Ca oriunde obiectivele vor fi, nu arareori, conflictuale. In plus, la noi, premise pentru tensiuni vor fi din plin; dezinflatia intra in coliziune cu bugetul mai mare, intermedirea financiara este subtire etc. Esential este sa reusim sa luam decizii cat mai bune (optime), cu daune colaterale cat mai mici.
PS. Cand am detinut portofoliul finantelor publice am creat impreuna cu Dl. Mugur Isarescu un comitet de consultare pe chestiuni monetare si de buget public -format de experti, dintre cei mai buni, din ambele institutii. Sper ca mai functioneaza...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
