Principalele institutii ale statului, unele partide politice au facut referiri la strategia de dezvoltare a Romaniei post-aderare. Sutin de mai mult timp ca avem nevoie de o asemenea strategie, care sa ajute la reducerea decalajelor fata de tarile avansate economic din UE si modernizarea de ansamblu a societatii romanesti. De aceea doresc sa punctez cateva aspecte ce imi par a fi insuficient precizate in abordarile pe care le-am observat pana acum.
De pilda, viziunea, care nu trebuia sa fie rezumata la retorica de reducere a decalajelor; trebuie sa fim clari cand vorbim de geografia economica a tarii la orizontul, sa zicem, al anului 2015. Care ar fi venitul pe locuitor, cum ar arata infrastructura de transporturi a tarii (autostrazi, poduri, aeroporturi, porturi etc.). Dupa cum arata experienta din tari intrate in 2004 in UE rate de crestere economica relative inalte nu asigura automat coeziunea sociala, o viata politica fara fracturi majore. Trebuie sa intrebam ce tip de capitalism dorim sa avem in Romania si ce fel de politica publica este necesara in acest scop!
Strategia trebuie sa fie contextualizata, adica sa judecam in raport cu evolutia UE (demografie, criza statului asistential, gestionarea unei complexitati in crestere etc.), a lumii (presiunile globalizarii).
Intrarea in Uniune prezinta oportunitati istorice pentru modernizare institutionala si economica. Dar, totodata, ea reduce marja de manevra a politicii publice; aceasta situatie reclama indemanare si profesionalism din partea gestionarilor puterii (inclusiv in articularea intereselor Romaniei in instantele politice, executive si parlamentare ale Uniunii).
Strategia trebuie sa faca referiri clare la reforma statului, care trebuie sa se modernizeze, sa fie pus in slujba cetateanului. Aici trebuie inclusa si nevoia de descentralizare.
Schitarea de programe si programarea de fonduri bugetare in viitor nu este suficienta. Am vazut foarte putini care sa-si puna intrebarea de ce programe initiate in democratii mature din Europa (tari avansate economic) esueaza. Care sunt deci premisele care asigura realizarea programelor. Cele mai multe tari din UE au programe speciale in domeniul educatiei, al reformei statului asistential si vedem ca, adesea, rezultatele sunt mult sub dorinte. Strategia postaderare trebuie sa incerce sa operationalizeze programe astfel incat sa mareasca sansele de reusita. De exemplu, este bine ca toti liderii politici responsabili din Romania subliniaza importanta educatiei. Dar trebuie sa se gandeasca mai mult asupra unor fenomeme ca: accentuarea abandonului scolar; asigurarea de sanse egale copiilor, infrastructura din educatie; calitatea curiculei; lupta impotriva delicventei juvenile. Si, nu in cele din urma, cum sa facem sa marim numarul celor care se inroleaza in scoli tehnice (de meserii), in invatamantul universitar ingineresc. Viitorul este al tarilor care pun accentul pe pregatirea tehnica (inginereasca, de matematica/fizica). Competitia economica a viitorului nu se poate sustine numai cu falangi de juristi si detinatori de diplome MBA.
Nu am auzit aproape deloc preocupare fata de problema demografica a Romaniei. Scaderea populatiei (se vorbeste de 15 milioane de suflete peste cateva decenii) este privita ca o fatalitate. Politica publica trebuie sa trateze si aceasta problema. Nu mai amintesc ca ea trebuie examinata in relatie cu emigratia masiva si presiunile ce vor apare de imigrare. Sunt cetatenii romani pregatiti sa accepte o imigratie de sute de mii, daca nu milioane de insi? Aici am in vedere nu imigranti care provin din tari membre ale Uniunii.
Manunchiul de proiecte de anvergura nationala, clar bugetate in anii ce vin, trebuie sa fie parte a programarii bugetare multianuale; ele trebuie sa fie administrate/ monitorizate la nivel central. Politica macroeconomica va fi la intersectia cerintelor de a continua dezinflatia concomitent cu finantarea programelor de dezvoltare a infrastructurii, reforma sistemului de pensii etc. Nu va fi usor de conciliat exigente care vor intra in coliziune.
Se vorbeste de o politica a energiei. Este bine sa diversificam sursele, sa reevaluam carbunele si energia nucleara. Dar sa nu uitam (subestimam) ca o rezerva imensa pentru Romania este economisirea. Avem atata ineficienta in productie si consum incat concluzia se impune de la sine.
In fine, trebuie sa absorbim cat mai mult din fondurile UE; perioada 2017-2013 este cea in care "se bate otelul". Dupa acea perioada e posibil sa avem o alta structura a bugetului comunitar, cu alte prioritati, cu alt tip de politica regionala si o alta politica agricola comuna.
Mai sunt si alte aspecte de evocat, dar cele mentionate mai sus trebuie sa-si gaseasca loc intr-o strategie post-aderare a Romaniei.
Daniel Daianu este profesor de economie, fost ministru de finante
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
