UE aniverseaza o jumatate de secol de existenta. Sefii tarilor din Uniune au de ce sa celebreze. Proiectul Uniunii a sprijinit refacerea economica postbelica a partii necomuniste a Europei, a ajutat reconcilierea intre mari rivali de pe continent. Dupa 1989 s-a trecut la reunificarea Europei potrivit logicii economiei de piata, a democratiilor liberale. Aceste realizari sunt un bilant exceptional la scara istoriei moderne.
Dar momentele de aniversare obliga si la reflectie prospectiva. Uniunea functioneaza intr-un context mult diferit de cel de acum cateva decenii si se confrunta cu provocari uriase; ma refer la complexitatea Organizatiei (de la 6 membrii fondatori la 27 de tari acum), la dinamica demografica ce tensioneaza sistemele asistentiale, la defectiuni in sistemele educationale in raport cu cerintele noilor tehnologii informationale si comunicationale (NICs), la integrarea imigrantilor, la ascensiunea economica formidabila a Asiei (China, India).
Toti liderii politici de varf din Uniune au cunostinta de aceste date structurale si inteleg ca reforme adanci sunt necesare. De ce treneaza totusi lucrurile? Uneori situatii politice complicate blocheaza reforme. Si inclestarea de paradigme, care ilustreaza citiri ale realitatii, inclinatii ideologice diferite ale actorilor politici (un liberal accentueaza nevoia de a flexibiliza pietele, un social-democrat subliniaza justitia sociala) creeaza confuzii. Exista insa doua aspecte ce sunt subestimate de unii dintre protagonistii dezbaterilor publice in explicarea mersului Uniunii. Un aspect priveste intelegerea functionarii societatii, fie ea o democratie matura, bazata pe mecanismele economiei de piata. O gandire conventionala, pe care se bizuie lupta de idei politica, nu acorda destula atentie metabolismului institutiilor; acestea din urma sunt judecate, adesea, ca un dat (parametru), nu in varietatea si evolutia lor. Impletirea economicului cu socialul/politicul, adica contextualizarea, ofera explicatii pentru perioade de avant si stagnare/regres in economie, in societate. Intrucat, pe langa ce rezulta din cicluri economice obisnuite (business cycles), functioneaza in societate mecanisme sociale ce pot conduce la scleroza institutionala, la capturarea deciziilor majore de catre "privilegiati" (insiders) si blocarea sistemelor.
Uniunea Europeana a avut o perioada de crestere economica remarcabila in primele decenii dupa al doilea razboi mondial si decalajele fata de SUA s-au redus substantial. Italia, de exemplu, avea un venit/loc., de cca 30% din cel al SUA in 1950, ca in 1970 sa ajunga la aproape 68%, iar in 1990, la 80%. Dupa care, procese de redistributie au prevalat inducand cresteri de taxe, iar statul democratic a devenit captiv al unor segmente de cetateni (cercuri de afaceri sau sindicate - asa-numitii "insiders"). Ce s-a castigat pe planul echitatii sociale a fost contrabalansat, in conditiile date, de pierderi relative de eficacitate economica si cresterea birocratizarii. A urmat astfel o perioada de declin in raport cu SUA, care a infirmat teama americanilor de "Fortareata Europa". Italia a coborat din nou sub 70% venit/loc. fata de SUA in ultimul deceniu. Acest declin relativ se observa si in alte tari din UE (cazul Irlandei nu este elocvent). Unii ar spune ca pentru europeni calitatea vietii (welfare) conteaza mai mult decat nivelul strict al PIB/loc. Dar cifrele povestesc o istorie greu de tagaduit. Culmea este ca, mai ales in acest deceniu, polarizarea veniturilor s-a marit in UE, in timp ce, ca medie, Uniunea a avut o rata de crestere economica modesta. Prin urmare, avantul neo-liberal pe plan mondial nu a ajutat prea mult UE in privinta dinamicii economice de ansamblu. Explicatia trebuie cautata in functionarea interna a institutiilor si in presiunile globalizarii.
Drept este ca unele tari din UE - cele scandinave - au performante net superioare celor din "miezul" Clubului (Germania, Franta); ele au adoptat masuri ferme, incepand cu anii '90: flexibilizarea pietei muncii (flex-security) plus investitii in educatie, anticipand mai bine problemele viitorului, competitia cu tarile ce asimileaza intens noi tehnologii la salarii mult inferioare.
Al doilea aspect priveste generarea de tehnologii noi, care sa asigure Uniunii atuuri de competitivitate in economia globala. Din pacate, cele mai multe din sistemele nationale de inovare in UE sunt mai putin orientate catre viitor, catre industriile axate pe NICs. UE, ca medie, cheltuieste 2% din PIB pentru R&D fata de SUA, care cheltuiesc peste 3% din PIB (in tarile scandinave cheltuielile sunt similare cu cele din SUA si Japonia). De aici si un exod al creierelor peste Oceanul Atlantic (inclusiv din Germania si Franta). Aici trebuie sa vorbim despre sistemele educationale: ce se invata in scoli si universitati, care este legatura intre mediul academic si lumea industriala.
Cele doua aspecte evocate mai sus sugereaza ca spatiul de manevra al majoritatii guvernelor din UE nu are multe grade de libertate. "Scleroza institutionala" obliga la masuri de flexibilizare a pietelor, la reforme institutionale. Este nevoie de o rescriere a contractelor sociale (pentru a repara sistemele asistentiale), de mai multa munca (in detrimentul ocupatiilor "epicuriene"), de cresterea sumelor alocate pentru cercetare stiintifica si dezvoltare tehnologica. Toate acestea pe fondul utilizarii mai ample a stimulentelor in economie. "Calea a Treia", propovaduita de Giddens si altii, este o incercare de a concilia nevoia de eficacitate economica cu "modelul social European". Dar fara revenirea la precepte riguroase de etica in afaceri, in lumea corporatista, va fi greu de rescris contracte sociale - intrucat justitia sociala ramane un reper moral cheie in ethosul colectiv al societatilor europene, in timp ce numarul frustratiilor este in crestere. Lucrurile devin si mai complicate daca avem in vedere efectele incalzirii globale.
O interpretare optimista a dificultatilor actuale ale Uniunii poate fi asociata unui fenomen de "criza de maturitate" (de gestionare a complexitatii). O interpretare precauta nu are cum sa eludeze contextul, functionarea poticnita a institutiilor, evolutii din straturile economice si sociale profunde. Daca UE, ca ansamblu, si cele mai multe din tarile membre nu vor reusi sa-si revitalizeze institutiile, sa aiba structuri mai adaptabile, sa inoveze mai mult in domeniile industriale orientate spre viitor, sa educe forta de munca in mod competitiv, declinul din perspectiva globala este inexorabil. Mutatis mutandis, aceste chestiuni sunt valabile si pentru Romania.
Daniel Daianu este profesor de economie, fost ministru de finante
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
