Decembrie '89. Venise clipa trecerii de la o economie dirijata la economia de piata. De la o economie inchisa la una deschisa. Chiar daca au fost si manifestari firesti de nostalgie, schimbarile au fost bine primite. Adeseori, insa, entuziasmul - atat al politicienilor, cat si al populatiei - a fost un prost sfetnic. Pentru ca s-au comis si erori mari. Speranta a fost, atunci, axagerata. Speranta ca economia romaneasca va iesi repede din criza. Pe acest fond, s-a nascut un soi de romantism antieconomic.
Dupa ce s-au terminat dolarii existenti la inceputul lui '90 (cam 1,3 miliarde) industria romaneasca n-a fost capabila sa aprovizioneze piata la nivelul cerintelor. Nu reusise s-o mai faca din 1981.
Desi noi, in Romania, ne obisnuisem sa veneram "salba de intreprinderi" cu care a fost impodobita tara, cu deosebire in anii '70. Din acest motiv - intr-o vreme in care, in toate tarile dezvoltate, piata se deschidea pentru consum, pentru ca personajul central care decide ce se produce, cat se produce si cum se produce devenise consumatorul, noi continuam sa fim prizonierii unui comportament invechit. O mentalitate, de fapt, ce facea sa fie mentinuta coroana regala pe fruntea producatorului.
De ce, in lume, fusese incoronat consumatorul? Fiindca, pe pietele normale, se fabrica numai ce se cere si numai ce se poate vinde. Asta n-o hotaraste producatorul. O hotaraste piata. In toate ramurile e nevoie de structuri noi, de o productie corespunzatoare cererii. In aceste conditii, nu aveam de ce sa mai mizam pe o economie in extensie cantitativa, in cautare de noi capacitati de productie. Se impunea chiar restrangerea unor capacitati de fabricatie, care sa produca intensiv: cu mai putine materii prime, cu mai putine resurse importate de peste mari si tari. Si cu mai putin personal.
Dupa '90, am inceput sa intelegem si noi aceste adevaruri. Totusi, o intrebare dramatica staruia in mintile noastre: cum sa renuntam la aceste bijuterii, care sunt fabricile romanesti? Aceasta intrebare nu si-o puneau numai cei care lucrau in aceste intreprinderi. O auzeam rostita pretutindeni. Chiar si bancherii se duceau in intreprinderi, vedeau masini moderne, tehnologii sofisticate si se indragosteau de ele. Urmarea? Curgeau creditele pe simple constatari la fata locului. Or, intr-o intreprindere trebuie sa vezi mai ales cifrele: cat costa productia si cu cat se vinde. Fara difernta in plus, care exprima profitul, o intreprindere nu e viabila, oricat de bine ar arata, atat pe dinafara, cat si pe dinauntru. Dar, in multe intreprinderi, fabricatia costa mai mult decat se obtinea din vanzarea produselor. Venise timpul sa ne intrebam: cine plateste diferenta? De cele mai multe ori uitam sa punem aceasta intrebare. Uitam si astazi.
Treptat, ne-am convins ca avem nevoie de mai mult PIB. De unde sa fi iesit insa mai mult PIB daca intreprinderile cheltuiau mult, consumau mult iar cifrele de afaceri erau mici? Din astfel de combinatii nu putea rezulta altceva decat o valoare adaugata nesemnificativa.
Pentru relansarea cresterii, in 2000, a fost nevoie sa fie vitalizate stimulentele muncii. Si a mai fost nevoie ca din viata sociala sa inceapa sa fie alungata iluzia egalitarismului. Pentru ca bloca initiativa, efortul constructiv, punerea la lucru a inteligentei creatoare. Aveam o singura sansa de a scapa de saracie: sa punem in sfarsit semnul egal intre deciziile aducatoare de profit colectiv si castigul individual; intre munca aducatoare de bogatie colectiva si castigul individual. N-a fost usor. Si nici victoriile n-au fost depline. Si nici acum nu-s depline.
Totusi, economia a inaintat. Incet, dar a inaintat. Au fost intariti doi stalpi de rezistenta: investitiile si exporturile. Pe cei doi stalpi e cladita cresterea economica din 2000 si pana in prezent.
Nici un fel de reviriment n-ar fi fost insa posibil in economie daca investitiile n-ar fi cunoscut cresteri substantiale, atat cantitative, cat si calitative. Pana la urma, am vazut ca si exporturile tot de ivestitii depind.
Reforma?! Dintre multe sensuri ale acestui cuvant, folosit pana la demonetizare de 15 ani incoace, ma voi opri doar la unul: primenirea unei stari de lucruri. Noi, romanii, aveam de multa vreme nevoie de primenire in politica, in economie, in cultura, in morala. Aveam nevoie de primenirea intregii societati. In decembrie '89, implinirea acestei nevoi a devenit posibila. Si am pornit sa facem reforma.Teoretic, a fost creat un curent favorabil liberei initiative economice. Practic, insa, viata afacerilor s-a cuplat greu cu piata. Societatea romaneasca s-a impacat greu cu adevarul pus in ecuatie de laureatul Nobel Milton Friedman. El a plecat de la ideea ca in natura frunzele sunt mai dese si mai mari acolo unde e mai mult soare. Si a observat ca la fel se petrec lucrurile si in societate: apar mai mult profit, mai multe locuri de munca, mai multe salarii mari, mai multa bunastare acolo unde statul actioneaza nu pentru a infunda, ci pentru a desfunda canalele de comunicare intre piata si companiile economice. Piata jucand rolul luminii solare.
Dupa 15 ani, am invatat sa credem in virtutiile pietei. E un castig. Mai avem insa ceva drum pana cand vom incepe sa tragem foloase din ce am invatat.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
