Deşi am fost asiguraţi de actuala guvernare că există un plan pentru modernizarea sistemului fiscal, iată că a trecut deja un an şi acest plan pare să fie ţinut la ”secret”. Ca observator atent al vieţii economice, dar şi practician în fiscalitate, mă simt obligat să pun în discuţie, în locul autorităţilor, câteva idei referitoare la modernizarea legislaţiei fiscale.
Actualizarea principiilor fiscalităţii
Deşi principiile fiscalităţii sunt adesea ignorate de către inspectorii fiscali, acestea au o importanţă deosebită pentru interpretarea dispoziţiilor fiscale, în mod special în momentul când acestea conduc la litigii între fisc şi contribuabili.
În primul rând, trebuie să avem în vedere corelarea dispoziţiilor legislaţiei fiscale naţionale (Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală) cu dreptul comunitar. Chiar dacă principiile fiscale comunitare ar trebui să se aplice direct în legislaţia naţională, acest aspect trebuie făcut cunoscut şi autorităţilor fiscale fie printr-o trimitere la obligativitatea aplicării acestor principii, fie prin enumerarea şi definirea acestora.
Printre principiile dreptului comunitar, aşa cum au fost definite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE), se numărăprincipiul egalităţii de tratament (non-discriminării) între rezidenţi şi nerezidenţii din UE, principiul proporţionalităţii (cu aplicabilitate în special în domeniul sancţiunilor contravenţionale, restricţii la deducere şi condiţii pentru autorizarea agenţilor economici), principiul aplicării directe a dreptului comunitar (vezi regulamentele comunitare privind aplicarea standardelor internaţionale de contabilitate de către entităţile de interes public şi legislaţia vamală), principiul subsidiarităţii, principiul certitudinii legislative şi principiul aşteptărilor legitime. Aplicarea acestor ultime principii în dreptul nostru ar permite, de exemplu, restrângerea emiterii arbitrare de Ordonanţe de urgenţă în domeniul fiscal şi un argument pentru Curtea Constituţională pentru a-şi revizui jurisprudenţa în ce priveşte condiţiile de emitere a acestor ordonanţe de către Guvern în domeniul fiscal. De exemplu, principiul certitudinii impunerii ar putea să fie completat cu interdicţia emiterii de ordonanţe de urgenţă în domeniul contribuţiilor financiare (impozite, taxe şi contribuţii la fonduri speciale), sub sancţiunea nulităţii acestor acte şi, eventual, cu tragerea la răspundere a emitenţilor.
În al doilea rând, trebuie clarificat raportul dintre jurisprudenţa comunitară (a CJUE) şi legislaţia naţională. Jurisprudenţa CJUE reprezintă interpretarea oficială a legislaţiei comunitare şi ar trebui să fie recunoscută ca atare şi în Codul fiscal al României. Cel puţin în domeniul TVA, această prevedere ar elimina necesitatea transpunerii acestor interpretări în normele metodologice şi ar reduce corespunzător dimensiunea legislaţiei secundare.
În fine, pentru asigurarea unui tratament corect al contribuabililor ar trebui să se recunoască regulile de interpretare prevăzute de noul Cod civil, intrat în vigoare în anul 2012, ca fiind aplicabile şi în domeniul fiscal. De asemenea, Codul de procedură fiscală ar trebui revizuit datorită intrării în vigoare, în luna februarie a acestui an, a noului Cod de procedură civilă.
Impozitul pe profit
În ce priveşte impozitul pe profit, ar trebui să se ia în considerare o simplificare a regulilor de impunere pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri). Acestea ar putea să opteze pentru reguli derogatorii de impunere care să aibă la bază, de exemplu, cote forfetare de cheltuieli (vezi deductibilitatea limitată a cheltuielilor cu autoturismele) sau limite maxime permise, funcţie şi de domeniile de activitate. Acest sistem prezintă avantajul faţă de impozitul forfetar că (i) este opţional şi că (ii) impozitul este datorat în funcţie de venitul realizat (cu respectarea principiului echităţii fiscale din Codul fiscal). De asemenea, acest sistem ar permite preluarea dispoziţiilor privind impozitul pe veniturile microîntreprinderilor (Titlul IV1) în titlul II - Impozitul pe profit, ca un regim derogatoriu de la regimul general de impunere a întreprinderilor.
Un alt domeniu care necesită îmbunătăţiri priveşte impunerea diverselor forme de asociere (consorţii, joint-venture, parteneriate, asocieri în participaţiune) care împart veniturile din întreprinderea realizată şi nu profiturile. Pentru aceste entităţi, regulile fiscale existente reprezintă o piedică administrativă şi trebuie modificate pentru a facilita mediul de afaceri.
În domeniul preţurilor de transfer, ar trebui ca IMM-urile să fie excluse de la obligaţia de a întocmi documentaţia specifică. De asemenea, ar trebui introdus în criteriu de mărime (valoarea minimă) a tranzacţiilor anuale cu persoane afiliate care ar trebui să fie documentate în ce priveşte preţurile de transfer.
În cazul facilităţilor fiscale privind reorganizările ar trebui introdus un termen limită după care acestea nu mai pot fi reconsiderate de organele fiscale (ex. termen de prescripţie de 3 ani), pentru o aplicare corectă a principiului certitudinii fiscale.
În fine, cel mai important aspect vizează crearea unor mecanisme ceva mai complexe care să faciliteze mobilizarea capitalului autohton şi susţinerea investiţiilor în străinătate. Trebuie să înţelegem cu toţii că antreprenorul român este (încă) o floare rară şi, dacă statul nu îl poate sprijini, măcar să nu îl împiedice. În acest context, ar trebui să fie luată în considerare, cu seriozitate, reglementarea funcţionării societăţilor tip holding. Pentru aceste societăţi, pe lângă prevederile existente în Codul fiscal (ex. scutirea de impozit pe profit pentru dividendele încasate de la filialele din străinătate – art. 201) ar putea fi introduse :
a) un impozit redus pentru câştigurile de capital obţinute din străinătate,
b) posibilitatea de a crea entităţi care să realizeze funcţia de trezorerie a grupului (cash-pooling) pentru care regulile privind preţurile de transfer să aibă la bază criterii stabile şi o documentaţie simplificată (safe harbours),
c) calculul impozitului pe profit consolidat, de către societatea holdingîn numele şi în contul pentru toate entităţile eligibile (consolidare fiscală), inclusiv prin recunoaşterea dreptului de a recupera în România pierderea fiscală înregistrată de filialele din străinătate.
Impozitul pe venit
În ce priveşte impozitul pe venit, indiferent dacă se va opta pentru cota unică sau impunerea progresivă, structura titlului III ar trebui simplificată. De exemplu, după modelul olandez am putea crea trei categorii principale de venituri:
a) din activităţi independente (ex. venituri comerciale, profesii libere, investiţii, agricole, cedarea folosinţei bunurilor)
b) din activităţi dependente, conform definiţiei din Codul fiscal;
c) din alte surse (ex. venituri din pensii, alte venituri care nu au caracter de continuitate).
Impozitul pe venitul nerezidenţilor
Aplicarea acestui impozit trebuie corelată cu dispoziţiile privind impozitul pe profit şi impozitul pe venit, respectiv dacă este admisă deducerea unor cheltuieli din veniturile realizate de nerezidenţi din România. De asemenea, ar trebui clarificat,odată pentru totdeauna, dacă interpretările din Comentariile OECD cu privire la aplicarea convenţiilor de evitare a dublei impuneri sunt însuşite integral şi de autorităţile fiscale din România.
Taxa pe valoarea adăugată şi accize
În ce priveşte taxa pe valoarea adăugată (TVA), ar trebui consolidate prevederile referitoare la TVA la încasare într-o secţiune a Titlului VI. Fiind vorba de un regim special, această procedură ar simplifica modificarea (eliminarea) acestor dispoziţii. Acest sistem ar trebui să fie opţional, aplicabil în cazul contribuabililor care ţin contabilitatea în partică simplă (aceasta fiind traducerea corectă a termenului cash accounting din legislaţia comunitară). Ar trebui corectate unele articole din acest titlu care au fost transpuse în mod defectuos, cum sunt cele referitoare la operaţiunile de reorganizare (transfer parţial de active). Nu în ultimul rând, ar trebui abrogate condiţiile privind înregistrarea pentru operaţiuni intracomunitare sau operaţiuni interne pentru că nuşi-au atins scopul. Dovadaeste că efectele pozitive în combaterea evaziunii fiscale au apărut doar atunci când inspectorii au ieşit pe teren şi au început să realizeze analize de risc.
În domeniul accizelor, legislaţia ar trebui renumerotată şi ”periată” pentru a elimina prevederile tranzitorii şi cele care nu mai sunt de actualitate ori redundante.
Dispoziţiile procedurale din domeniul TVA şi al accizelor ar trebui transferate în Codul de procedură fiscală, astfel încât regulile să fie consistente cu restul legislaţiei fiscale.
Impozite locale
În domeniul impozitelor şi taxelor locale ar trebui analizată, în primul rând, oportunitatea şi eficienţa colectării acestora. Decizia ar trebui să fie simplă, dacă colectarea costă mai mult de 50% din venitul realizat ar trebui să luăm în considerare eliminarea impozitului respectiv. Aceste impozite fiind, în bună parte, impozite pe avere, ar trebui să ia în considerare şi eventuala penalizare a celor care acumulează bunuri, fără a le da o destinaţie (utilizare) economică prin închiriere sau alte forme de exploatare.
Procedurile fiscale
În fine, procedurile fiscale necesită o reformă substanţială care poate avea în vedere:
a) reducerea perioadei de prescripţie a creanţelor fiscale la 3 ani pentru toţi contribuabilii, aşa cum se prevede în dreptul vamal comunitar şi în multe state europene. Astfel, se reduce volumul de muncă pentru autorităţile fiscale şi creşte certitudinea pentru contribuabili cu privire la perioadele deschise controlului fiscal.
b) reducerea numărului de declaraţii fiscale şi (de ce nu?) introducerea unei singure declaraţii fiscale, în format electronic, pentru toate impozitele şi taxele datorate de un contribuabil;
c) aplicarea unui mecanism special şi simplificat pentru realizarea plăţilor de către IMM-uri. Acesta ar putea consta fie în plata trimestrială/semestrială a creanţelor fiscale, fie în reducerea comisioanelor bancare pentru realizarea plăţilor.
d) Introducerea principiului de interpretare în favoarea contribuabilului a legislaţiei fiscale incomplete (ex. suspendarea de drept a executării silite pentru actele administrative fiscale până la clarificarea speţei în procedura administrativă);
e) Introducerea unui mecanism de arbitraj pentru soluţionarea contestaţiilor fiscale cu ajutorul unor experţi independenţi.
f) rescrierea legislaţiei fiscale nu ar trebui să ignore cerinţa minimală de a renumerota articolele din Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală.
În finalul acestui articol, suntem conştienţi că experţii guvernamentali ar putea considera aceste propuneri ca fiind neadecvate şi inoportune. Argumentul esenţial împotriva acestei aprecieri este acela că, în alte state dezvoltate (vezi Olanda, Suedia, Elveţia), colaborarea autorităţilor cu contribuabilii a dus la reducerea costurilor de conformare. Scopul principal al rescrierii legislaţiei fiscale ar trebui să fie îmbunătăţirea relaţiei dintre autorităţi şi contribuabilii de bună credinţă care ar putea conduce la creşterea încrederii reciproce.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
