In 1956, era deja pe prima pagina a Scanteii. A trecut de-atunci aproape jumatate de secol. Nimeni nu poate sti cum ar fi aratat cariera politica a lui Ion Iliescu daca timisorenii si, cateva zile mai tarziu, bucurestenii nu ar fi iesit in strada la sfarsitul lui decembrie 1989. Devenit, din director al Editurii tehnice, presedinte de tara, Iliescu este acum o emblema a postcomunismului romanesc. In 11 din cei 15 ani ai tranzitiei, el a fost seful statului.
Longevitatea postdecembrista a carierei sale este la fel de impresionanta ca si cea de dinainte de caderea comunismului, cand Iliescu a alternat responsabilitati politice si administrative la cel mai inalt nivel. Lideri est-europeni cu o istorie mult mai demna in vremea comunismului - precum Vaclav Havel, Lech Walesa sau chiar Jeliu Jelev - au iesit din scena, dupa 1989, mai repede decat presedintele Romaniei. Cum se explica acest fapt?
Una din explicatii tine de temperament. Iliescu si-a dorit puterea. Si inainte de 1989, si dupa. Chipul sau vadeste aceasta pasiune. Aparenta calma si echilibrata dubleaza dorinta apriga de a guverna. De a fi sef. Nici macar in perioada in care s-a aflat in opozitie, Iliescu nu a acceptat o pozitie minora, fiind, fara contestare, seful PDSR. Putini politicieni de la noi au ambitia si energia unui capitan de cursa lunga. Multi dau, dimpotriva, impresia ca sunt epuizati deja dupa cateva luni de parcurs.
O alta ratiune care trebuie luata in calcul pentru a explica longevitatea carierei lui Iliescu este capacitatea sa de a tese retele de influenta si de putere. Iliescu a invatat acest lucru in perioada comunista. Anneli Ute Gabanyi a observat-o acum cativa ani: fostul secretar al Partidului Comunist Roman a avut succes pentru ca a reusit sa treaca drept lider in lumea activistilor, in cea a inginerilor, in mediul artistilor, in randul editorilor etc., adica pretutindeni pe unde a trecut. Dupa 1989, el a tesut retele exclusiv politice, devenind altfel destul de nesuferit pentru mediile profesionale (in special intelectuale) pe care le frecventase inainte de caderea comunismului.
Fondator al FSN in 1990, al FDSN in 1992, artizan al fuziunii din 2001 a PDSR cu PSDR, Iliescu a creat impresia ca poate mobiliza oricand fortele necesare crearii unui partid de masa. A facut-o, de altfel, in confruntarea din 1991-1992 cu Petre Roman si parea gata sa reproduca acest gest in confruntarile - mult mai superficiale - cu Adrian Nastase din ultimii ani.
Retelele construite in jurul sau i-au permis, de fapt, sa controleze, in diferite formule, premierii care au guvernat sub mandatele sale: Roman, Stolojan, Vacaroiu si Nastase i s-au supus, indiferent ca a fost vorba despre mineriade, despre ritmul reformei economice, despre calendarul alegerilor sau despre controlul partidului numit pe rand FSN, FDSN, PDSR sau PSD. In majoritatea lor, membrii elitei politice postcomuniste ii datoreaza lui Iliescu cariera. Calitatea acestei elite exprima, in mod profund, calitatea alegerilor facute de actualul presedinte in recrutarea apropiatilor sai politici.
Influenta sa asupra jocului politic de dupa 1989 a fost masiva. Iliescu si-a ingaduit chiar sa schimbe adeseori modul in care a actionat, indiferent ca a fost vorba despre politica interna sau despre relatiile cu vecinii. Chemarea succesiva a minerilor la Bucuresti sta alaturi de acceptarea infrangerii la urne in 1996. Optiunea sa pentru incheierea unui tratat cu muribunda URSS si, pe de alta parte, entuziasmul pro-NATO de dupa 2000 fac parte in egala masura din politica sa externa. Expulzarea Regelui Mihai la inceputul anilor nouazeci si, respectiv, transformarea acestuia, in ultimii ani, intr-un soi de valet al Presedintiei denota, de asemenea, ambiguitate, dar si forta. Intre "mai animalule" si elogierea rolului esential al jurnalistilor intr-o societate libera, presedintele a parcurs un drum sinuos, cu numeroase reveniri si salturi. Exemplele de acest fel sunt nenumarate.
Om al imprejurarilor, Iliescu a stiut sa iasa mereu din dificultate. Singurul adversar politic care l-a infrant a fost Emil Constantinescu. Mai grea decat marginalizarea pe care i-a datorat-o (sau atribuit-o?) lui Ceausescu, infrangerea la urne in fata rectorului Universitatii a fost pentru Iliescu o proba foarte dificila. In perioada 1996-2000, el a dirijat de aceea defaimarea publica a fostului lider al CDR. A facut-o sistematic, mobilizand presa si ajungand sa si-i ralieze pe liderii partidelor care alcatuiau coalitia de guvernare CDR-USD-UDMR. Drept consecinta, in patru ani, Constantinescu a ajuns sa fie mai detestat decat fusese Ceausescu. Orgoliul lui Iliescu a fost astfel satisfacut. Probabil ca aceasta este perioada in care el a avut - paradoxal - cea mai multa influenta. Realegerea sa in 2000 era, in asemenea conditii, logica.
Presedinte cu (cateva) convingeri de stanga, Iliescu si-a tinut electoratul in captivitate. Simpatia sa pentru mediile sarace, slab educate si rurale a fabricat un public conservator. Un public care va avea dificultati majore in integrarea europeana, de indata ce aceasta se va transforma dintr-un obiectiv politic intr-o provocare cotidiana.
* Cristian Preda este profesor de stiinte politice, decan al Facultatii de stiinte politice de la Universitatea din Bucuresti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
