Ultimul capitol, ce va fi negociat cu UE, este cel al concurentei. Vom trece si acest examen. Probabil ca la jumatatea lunii decembrie. Dar nota de trecere o vom primi pentru ca, la aceasta ora, institutiile statului sunt deja pregatite sa deschida principalele porti pe care concurenta sa intre in economia romaneasca. Nu va fi insa notat si gradul de competitivitate la care a ajuns economia noastra. Desigur, inca scazut.
La competitivitate nu se poate ajunge fara concurenta. Daca Romania, desi a reusit sa-si faca o industrie puternica, a pierdut examenul competitivitatii, motivul principal este legat de faptul ca, inca din anii socialismului, concurentei i-au fost inchise toate portile.
In timpul vechiului regim, cresterile economice s-au produs cu precadere prin continua adaugare de noi stabilimente industriale. Pentru a asigura constructia lor, de multe ori in "hei-rup", a fost urcata cu disperare rata acumularii, al carei pret impovarator l-a platit populatia. Dupa 1985, criza economiei romanesti se agravase atat de mult, incat nu a mai putut fi mentinuta o rata inalta a acumularii, care cobora de la un an la altul. Faptul ca productia cadea si ea, in acelasi ritm cu scaderea ratei acumularii, era dovada ca economia romaneasca nu iesise din stadiul dezvoltarii necompetitive.
Intr-o economie competitiva, acumularea scade treptat, pentru a face loc cresterii consumului, fara sa coboare insa si productia. Mai mult, in aceleasi spatii si cu aceleasi masini, productia creste datorita organizarii muncii. Or, tocmai productivitatea si eficienta au fost punctele slabe ale economiei. O vreme, aceste valori au fost suplinite - in prea mica masura - de acumularile fortate. Din 1990 incoace, nimeni nu s-a mai batut pentru acumulari. Au fost cautate noi surse de extensie economica, intre care rata imprumuturilor externe. Productia a scazut ori a crescut in raport cu dinamica fluxurilor financiare venite din afara. Numai ca, chiar daca Romania a primit bani din afara, intr-o economie fara concurenta finantarile nu au putut sa fie bine valorificate.
E limpede ca principalele motoare ce ar putea sa puna economia in miscare sunt concurenta si pietele libere. Cum insa aceste motoare au fost puse numai partial in miscare, societatea romaneasca a consumat mai mult decat a produs, de aici rezultand grave deficite. Ele s-au reflectat si se reflecta in buget, in balanta comerciala, in pierderile companiilor si intreprinderilor cu capital de stat, multe greu de cuantificat. A fost nevoie de eforturi mari pentru reducerea acestor deficite. Si a fost nevoie de o politica rationala de insanatosire a monedei nationale, de restructurare a cantitatii de bani si de echilibrare a puterii de cumparare a banilor.
Desigur, va continua batalia pentru o moneda stabila, care sa-si sporeasca puterea de cumparare. Dar de aici inainte piata monetara si piata valutara simt nevoia deschiderii grabnice a unui al doilea front: batalia pentru o economie stabilizata, in stare sa asigure o crestere sanatoasa.
Dar mai cu seama va fi nevoie de o piata adevarata, dominata de o libera concurenta, in care producatorii se bat intre ei pentru castigarea consumatorilor. Pe o astfel de piata, competitionala, nu mai rezista formula pe care o gasim inca in multe manuale: costul productiei S marja de profit s pret de vanzare. Pentru ca totul se inverseaza. Piata stabileste pretul de vanzare. De aici incep toate calculele. Cine reuseste sa aduca sub acest pret costurile productiei, pentru a incasa si profit, ramane in competitie. Cine nu... dispare de pe piata.
Piata stabileste preturile. Mai departe, nivelul preturilor ne arata pana unde vor fi urcate dobanzile. Sau coborate. Altfel iesim din zona rationalitatii economice. E drept ca la noi, ani in sir, voci insistente au cerut reducerea dobanzilor in timp ce preturile urcau. Strigatul cel mai vehement venea din intreprinderile care contribuiau substantial la cresterea preturilor si implicit a dobanzilor. E clar ce ar fi vrut: ca toate aceste intreprinderi producatoare de inflatie sa-si vanda marfurile cat mai scump si sa obtina credite cat mai ieftine. Asta nu-i concurenta.
Acum, intr-o etapa noua, de calmare a inflatiei, este important ca procesul formarii unei piete concurentiale sa evolueze in conditiile mentinerii adevarului preturilor, al cursurilor actiunilor si banilor, al dobanzilor. Mai cu seama ca acest adevar e aproape un bun castigat. Din nefericire, insa, marii producatori inca mai pot sa dicteze preturile si sa comande pe piata. Ei vor inflatie, fiindca numai astfel isi permit sa produca mai putin, cu costuri mai mari, dar sa vanda mai scump. Pentru ei inflatia a ramas inca un canal prin care sunt subventionati de catre populatie si de catre micile intreprinderi rentabile. Ei vor boicota concurenta. Cat vor mai putea.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
