Dacă în articolul anterior am explicat managementul datoriei publice şi necesarul de finanţare anual, trebuie să vorbim şi despre contextul regional şi global al datoriei guvernamentale.
De la naţional la regional, de la regional la global.
Ţări dezvoltate precum SUA şi Germania se împrumutau la începutul anului, în monedele lor la niveluri de 1.50% şi respectiv -0,15% la maturitatea de 10 ani (o maturitate standard) în timp ce astăzi se împrumută la aceeaşi maturitate la randamente de 4% şi 2,15%.
În zona noastră, Ungaria, Polonia şi România se împrumutau la începutul anului la maturitatea de 10 ani la randamente de 4,50%, 3,70% şi respectiv 5,20%, în timp ce acum se împrumută la randamente de 10,40%, 8,30% şi 9,15%.
Cred că e evident, în ciuda oricăror prezentări pompieristice, că în România, creşterea randamentelor a fost cea mai mică din regiune.
România nu poate fi desprinsă din acest context, urmează un trend global, înregistrează o rată a inflaţiei crescută şi creşteri accentuate de rate ale dobânzilor chiar şi pentru activele financiare cu riscul de credit cel mai scăzut, adică titlurile de stat.
A mai fost aruncat în piaţă un scenariu, de o mare iresponsabilitate, aş adăuga, care spunea de ce nu se utilizează buffer-ul în loc să se emită datorie nouă. Acest scenariu este, poate, şi o explicaţie a modului în care buffer-ul a fost folosit şi diminuat în anii anteriori, deşi acest buffer are o destinaţie strict specială.
Buffer-ul este un fond în valută pe care ministerul Finanţelor îl deţine la BNR, care cumulează mai multe instrumente de datorie care au fost avute în vedere în planul de finanţare. Buffer-ul în valută are menirea de a asigura o flexibilitate în rambursarea unor sume foarte mari aferente unor vârfuri de datorie sau a unor cheltuieli mari acumulate într-o perioadă scurtă de timp(excepţionale), fără a crea o presiune suplimentară pe curba randamentelor prin necesitatea contractării unor împrumuturi consistente pe perioada respectivă.
Pe scurt este o plasă de siguranţă, în caz de forţă majoră. Să sugerezi că poate fi folosit după bunul plac, nu denotă decât un nivel discutabil de cunoştinţe sau un modus operandi toxic.
Riscul de default sau mai bine zis: inexistenţa unui asemenea scenariu.
În primul rând, datoria guvernamentală a României exprimată ca procent în PIB, se situează la un nivel de aproximativ 48%, este la un nivel considerat sustenabil din punctul de vedere al criteriilor de la Maastricht, sub 60%, şi, mult sub nivelul mediu din zona euro, peste 94%, sau la nivelul UE- peste 86%.
Estimările şi eforturile noastre vor menţine nivelul datoriei publice ca procent în PIB la sub 50%, pe un orizont mediu de timp. Ar mai fi de spus că, necesarul de finanţare la nivel guvernamental s-a redus în mod gradual, de la aprox 14,1% din PIB în 2020 la 10,8% în acest an şi se va reduce în continuare în anii următori.
Ca să ne înţelegem şi să înţeleagă şi cei care critică: este foarte uşor să arunci deficitele şi necesarul de finanţare “în aer”, cum s-a întâmplat în anul 2020, când deficitul public şi necesarul de finanţare aproape s-au dublat. Rezolvi totul pe datorie şi deficit. Nu îţi pasă că asta va crea inflaţie, nu îţi pasă că asta va genera costuri pentru generaţii întregi. Mă rog, nu îţi pasă dacă eşti iresponsabil.
Ajustarea însă nu poate fi realizată decât gradual pentru că o ajustare mai rapidă ar însemna nimic altceva decât condamnarea la austeritate, criză şi sărăcie. De altfel, ajustarea deficitului public se face în calendar de 4 ani, calendar asumat cu Comisia Europeană în cadrul procedurii de deficit excesiv. Greşeala a fost ca am ajuns în această situaţie iar răspunderea aparţine chiar celor care critică astăzi.
Un alt aspect important de inclus în lista de argumente ar fi evoluţia costurilor cu dobânzile. În perioada 2021-2022 s-au situat la 1,7% din PIB. Şi, poate cel mai important lucru este politica buffer-ului în valută de care am amintit mai devreme. Construcţia sănătoasă a buffer-ului indică faptul că managementul datoriei în România este unul prudent, riscul de default este practic inexistent, iar acest lucru permite o flexibilitate în acomodarea vârfurilor de plată aferente rambursărilor de volume mari chiar şi în condiţii de volatilitate crescută a pieţelor.
În acest moment, buffer-ul în valută este la un nivel consistent, la nivel pre-pandemic care acoperă circa 4 luni de finanţare brută. Dacă situaţia internaţională s-ar înrăutăţi considerabil în următoarea perioadă, prin acest buffer, România îşi permite să stea în afara pieţelor de datorie.
Cât despre fluctuaţiile de pe pieţele de referinţă, şi aici aş vrea să explic, pe scurt. Dinamica se schimbă, pieţele sunt sensibile şi în perioade de stabilitate, darămite în situaţii de crize multiple, presiuni inflaţioniste şi incertitudini majore. Spre exemplu, în acest an, lunile mai şi iunie au fost capricioase, august şi septembrie pieţele şi-au revenit.
Octombrie a fost, din nou, o lună interesantă. De ce? După ce FED a aranjat cu grijă scena ideală prin decizia şi declaraţiile ce au urmat şedinţei din septembrie, ancorând la nivel global o creştere accelerată a dobânzilor, a urmat sarabanda deciziilor ce au perturbat în special pieţele din CEE cu care România intră în comparaţie în strategiile investiţionale.
Acţionăm într-o piaţă extrem de sensibilă la orice tip de ştiri, de la cele macro (legate de creştere, nivelul ocupării şi inflaţie) şi de politică monetară, la cele politice şi geopolitice. Volatilitatea se manifestă extrem de violent câteodată, atât prin evoluţii bruşte de curs de schimb sau de curbe de randamente, cât şi de schimbări în apetitul la risc al investitorilor.
Este bine că pieţele sunt selective măcar în ceea ce priveşte credibilitatea vocilor care prevestesc aşa-numite apocalipse, fără niciun fundament şi reuşesc să facă valuri doar pe reţelele sociale, şi acelea, din ce în ce mai restrânse, în lipsa unor simbolistici puternice de supereroi.
Echilibru şi responsabilitate!
Prima parte a opiniei a fost publicată de Ziarul Financiar luni, 7 noiembrie. Cititi aici
