Inflaţia a sărit din matcă în septembrie. Cauza? Atacul concertat al mai multor factori, unii structurali, alţii emoţionali; unii legaţi de seceta din România, alţii de creşterea preţurilor la alimente în Uniunea Europeană. În astfel de împrejurări "actualizările" sunt inevitabile. Cum însă corecţiile la unele preţuri au sărit calul e încă un semn că inflaţia continuă să fie un duşman nu numai cumplit, dar şi perfid.
La ce mă uit când fac aceste afirmaţii? La rapoartele Statisticii, desigur. Fiecare judecă preţurile acolo unde obişnuieşte să-şi facă târguielile: în Piaţa Dorobanţi (foarte scumpă) sau în Piaţa Obor (ceva mai ieftină), la mall, la supermarket, într-un butic din Calea Victoriei sau în oricare alt magazin din Capitală ori din altă localitate. Imaginea obţinută e strict personală. Statistica, în schimb, examinează ansamblul. Tabloul ţării. Datele cele mai recente, comunicate miercurea trecută, sunt din septembrie. Analizarea lor atentă scoate în evidenţă câteva ciudăţenii. Am în vedere, fireşte, două detalii ale tabloului care preocupă cu deosebire populaţia, sindicatele, mediul de afaceri, numeroşi analişti şi, nu în ultimul rând, mass-media: 1) rata lunară, care exprimă dinamica preţurilor în luna analizată faţă de lunile precedente şi 2) rata anualizată sau rata anuală a inflaţiei, cum e botezată în rapoartele Statisticii, cu un compas de 12 luni, bunăoară din 1 octombrie 2011 până la 30 septembrie anul curent. Voi nota că rata lunară din septembrie 2012, de 1,18 la sută, este relativ mare comparativ cu trecutul apropiat. Din iulie 2010 şi până în prezent, lună de lună, inflaţia nici măcar nu s-a apropiat de 1 la sută. Rata anualizată din septembrie, de 5,33 la sută, este şi ea mare. Tot comparativ cu trecutul apropiat. Fiindcă este cea mai mare rată anualizată din iulie 2011 şi până acum. Ciudat este faptul că în septembrie 2012, deşi mişcarea a mii şi mii de preţuri a continuat să fie calmă, creşterile variind între 0,01 şi 0,20 la sută, scumpirea piperată (şi în parte extravagantă) a vreo zece produse a schimbat întregul curs al inflaţiei. Cu creşteri de 27,45 la sută la cartofi, de 7,58 la sută la fasole, de 6,04 la sută la ulei, de 7,23 la sută la ouă, cărora li s-a adăugat încărcarea facturilor la benzină, la gaze şi la canalizare, stricarea mediei generale a întregului sistem al preţurilor de consum în septembrie nu a mai putut fi evitată. Aceste dezordini sunt mediatizate cu insistenţă de televiziuni şi de ziare, fiind subiecte de larg interes. Nu rareori însă, în dezbaterea publică pe tema inflaţiei, accentele de panică viciază analiza.
Discuţiile au incendiat spaţiul public. Gama îngustă de soluţii posibile a generat uneori puncte de vedere şocante. A fost exprimată chiar şi opinia că ne-ar prinde bine un mercurial. Acum însă, în 2012, ar fi ridicol să mai umblăm cu utopii de tipul îngheţării preţurilor. Întâi şi întâi fiindcă sugrumarea pe cale administrativă a unor preţuri ne-ar aduce, pe piaţa internă, restrângeri şi mai mari decât cele cu care deja ne confruntăm în oferta de bunuri şi servicii. Efectul ar fi unul paradoxal, căci oferta în creştere este cel mai sigur remediu împotriva inflaţiei. Dar preţurile pot fi mincinoase nu numai când sunt îngheţate administrativ. Iar minciuna exprimată prin scumpiri exagerate este la fel de nocivă. Faptul că multe companii, cu deosebire cele monopoliste, nu s-au dat înapoi în această toamnă să profite de conjunctura secetei şi a creşterii preţurilor la alimente în Europa şi au turnat gaz peste focul inflaţiei dovedeşte că o parte a economiei noastre încă se droghează. De ani şi ani inflaţia mare le dă însă companiilor obişnuite să supravieţuiască din creşteri de preţuri numai iluzia de bine, nu le aduce şi binele de care au nevoie. Profitul obţinut pe această cale este murdar şi nesustenabil.
Dublarea în această toamnă a factorilor inflaţionişti obiectivi, cum sunt seceta şi preţurile internaţionale, cu factori subiectivi, ce au dus la creşteri exagerate ale unor preţuri interne, e un fenomen ce merită să fie examinat pe toate feţele. Pentru a-i înţelege esenţa. După ce ani în şir, cu mari eforturi, au fost vindecate treptat multe dintre vechile răni ale sistemului de preţuri, ne confruntăm acum cu distorsiuni noi, ce vor cere alte eforturi ca să fie şi ele corectate. Străbatem însă o etapă nouă, în care inflaţia are şi "viaţa ei proprie", fapt ce i-a permis să-şi consolideze o evoluţie calmă de durată în împrejurări în care economia în general suportă şocurile unei crize prelungite. Dacă inflaţia, în România acestui timp, nu mai are cauze monetare, şi e cert că nu mai are, înseamnă că mişcării preţurilor i-a fost luată din spate o grea povară. Poate cea mai grea. Dar această stare de lucruri nu e veşnică. A fost câştigată greu şi poate fi pierdută uşor. Iată de ce Băncii Naţionale, care poartă răspunderea stabilităţii preţurilor, pentru ca mai departe să garanteze stabilitatea financiară a ţării, îi revine rolul principal în bătălia cu inflaţia, a cărei influenţă asupra echilibrelor economice în general rămâne mare. Motiv pentru care BNR a luat taurul de coarne şi, începând din 2009, prin reduceri succesive, a adus dobânda de politică monetară la 5,25 la sută. De la 10,25 la sută. O măsură ce a venit în sprijinul creşterii economice. Dacă ar fi adus însă şi mai jos dobânda-cheie, cum au cerut numeroase voci din mediul de afaceri, ar fi venit în sprijinul inflaţiei. Aşa că s-a oprit aici.
S-a oprit pentru un timp. Dovadă că, aşa cum se arăta în comunicatul şedinţei Consiliului de Administraţie al BNR din 27 septembrie, "conduita politicii monetare a rămas prudentă". Şi tot o dovadă de prudenţă este "gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar". Căci BNR n-a mizat niciodată, în bătălia cu inflaţia, doar pe o singură carte. Banca centrală contrabalansează dobânda de politică monetară cu alte câteva cărţi, între care gestionarea adecvată a lichidităţii din sistemul bancar are o contribuţie cardinală în ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste.
Vedem, în tabloul 1, rândul al doilea, contextul în care în septembrie 2012 rata anualizată a inflaţiei a sărit la 5,33 la sută. Într-o lună. O singură lună dintr-un lung şir de luni. E cazul să intrăm în panică? Înaintea oricărui răspuns să privim cu atenţie tabloul 1. Două repere din rândul al doilea sunt extrem de semnificative. Rata anualizată era de 8,41 la sută în mai 2011. Cea mai mare din Uniunea Europeană. De atunci, timp de 12 luni, a scăzut fără încetare, ajungând la 1,79 la sută în mai 2012. Una dintre cele mai mici inflaţii din Uniunea Europeană. Într-adevăr, în septembrie a urcat la 5,33 la sută. Am arătat mai înainte în ce împrejurări. Sigur, saltul din septembrie, până la 5,33 la sută, chiar dacă noua bază a inflaţiei era foarte jos, îngrijorează şi populaţia, şi mediul economic, şi autorităţile. Dar una este îngrijorarea şi alta panica. Nu avem motive să intrăm în panică.
Argumentele sunt numeroase. Mă voi rezuma la două, cele mai puternice. În graficul din tabloul 2, linia albastră arată o tendinţă sănătoasă a mişcării preţurilor: 12 luni de dezinflaţie viguroasă. Putem spera că această tendinţă va continua după ce, în această toamnă, inflaţia a luat locul dezinflaţiei? Către un răspuns afirmativ ne îndreaptă cifrele din rândul de jos al tabloului 1. Vedem că tot în septembrie 2012 rata medie anuală a inflaţiei este de numai 3 la sută. Mai mică deci cu 2,33 puncte procentuale decât rata anualizată. Dacă analizăm întregul şir, vom găsi în spatele acestei cifre 14 luni de scădere neîntreruptă: de la 7,8 la sută în iunie 2011 la 3 la sută în septembrie 2012. Linia ratei medii anual a inflaţiei din tabloul 2, reprezentând traseul aceste rate în 2011 şi 2012, indică o mişcare a preţurilor ce nu oferă vreun motiv de panică. Deşi, în dezbaterile publice de la noi, nu se fac deloc trimiteri la rata medie anuală a inflaţiei, importanţa ei este fundamentală. Având un compas de 24 de luni (ultimele 12 luni raportate la 12 luni anterioare), ea nu se lasă perturbată de schimbările sezoniere, fiind indicatorul cel mai sintetic al stabilităţii preţurilor. Acesta este şi motivul pentru care, în Uniunea Europeană, rata medie anuală şi nu cea anualizată este luată în calcul între criteriile de admitere în zona euro.
Aceeaşi linie a inflaţiei medii anuale (vezi tabloul 4) exprimă şi în 2010 stabilitatea preţurilor generale. Iar dacă linia dinamicii lunare a inflaţiei în 2010 (tot în tabloul 4) are o altă configuraţie, fiind dominată de două mişcări explozive, una la începutul anului şi alta la mijlocul anului, vom constata că nici în primul caz şi nici în al doilea nu
s-a produs vreo scăpare de sub control a inflaţiei. Ambele ieşiri din ritm au fost determinate de decizii de politică fiscală. Dar aşa cum arată linia dinamicii lunare a inflaţiei din tabloul 4, ambele şocuri au fost imediat absorbite şi inflaţia şi-a continuat mişcarea calmă. Relevante sunt însă şi cifrele din tabloul 3, rândul întâi. În ianuarie 2010 o inflaţie lunară mare, de 1,68 la sută, nu exprima vreo slăbiciune a politicii monetare şi nici măcar vreun şoc produs în economia reală. Accizele la ţigări, la alcool şi la combustibil au umflat rata lunară a inflaţiei. Iar în iulie 2010, când rata lunară a urcat la un nivel record, de 2,58 la sută, motivul n-a fost altul decât creşterea TVA cu 5 procente. Rata anualizată (vezi tabloul 3, rândul doi) a sărit atunci de la 4,38 la sută la 7,14 la sută. Efectul statistic al acestei creşteri (efectul de bază) a fost resimţit timp de 12 luni. Am scăpat de acest efect abia în iulie 2011. Dar şi atunci linia roşie (vezi tabloul 4) ce reprezintă rata medie anuală a inflaţiei în 2010 a exprimat continuitatea stabilităţii preţurilor în acel an.
Se justifică, având în vedere toate aceste dinamici, opinia unor analişti, consemnată de Ziarul Financiar, că ţintirea inflaţiei n-ar mai fi optimă pentru perioada următoare de dezvoltare? Să judecăm. Timp de 12 luni, din septembrie 2011 şi până în august 2012, cum vedem în tabloul 1 şi în tabloul 2 (linia ratei anuale a inflaţiei) mişcarea preţurilor s-a încadrat în culoarul de ţintire a inflaţiei: 3 ± 1 la sută. Mai departe, ţinta de inflaţie pentru acest an, de 3 la sută, ne arată că în septembrie inflaţia a ieşit din culoar. Semn că s-a produs o defecţiune în sistem. Ţinta de inflaţie nu este atât un obiectiv, cât un semnalizator. Arată pe unde trebuie să mergem. De asta şi avem nevoie de o ţintă a inflaţiei, ca să ştim în fiecare moment cât de aproape sau cât de departe suntem de ţel. Iar când cele două linii ale ratelor anuale, cea a inflaţiei medii anuale şi cea a ratei anuale a inflaţiei, se vor apropia ori se vor contopi, ţelul va fi atins.
Adrian Vasilescu este consilier al guvernatorului BNR
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
