Crizele vin, produc efecte un timp mai scurt ori mai lung, apoi trec. Va trece şi criza actuală. Dar după ce va trece… aproape nimic din tabloul economiei globale nu va mai fi cum a fost. Lumea se schimbă deja. Iar între schimbări, cea mai puternică, poate chiar cea mai radicală este legată de raportul dintre economia financiară şi economia reală. Şi dacă înainte de criză, timp de vreo 35-40 de ani, numeroase ţări, cu deosebire cele dezvoltate, s-au debarasat de industrii şi au propulsat în exces economia financiară, criza le obligă acum să repună într-o relaţie firească banii şi munca. Banii şi producţia. După criză însă, vor fi nevoite să pună pe rol noi programe de industrializare, ca să repare ce au stricat.
Este firesc ca trecerea în revistă a erorilor să înceapă de la bani. Dacă "societatea de consum", expresia cea mai concentrată a capitalismului, cu câţiva ani înainte de criză scăpase banii din frâu, după ce li se dăduse un rol mai mare decât al economiei reale, comunismul în schimb folosea banii în practică, în timp ce în teorie acorda doar un rol secundar. În România din vremea comunismului, de exemplu, societatea cădea uşor în capcana prejudecăţilor când în joc erau banii. Un astfel de comportament bizar nu are însă de ce să ne mire. În ochii românilor, în anii comunismului, banii puteau trezi fascinaţie, miraj, obsesii chiar, dar rareori ei erau priviţi în dimensiunea lor esenţială de motor al vieţii economice. Aşa am fost "educaţi". Statul comunist s-a zbătut să acumuleze bani, i-a folosit când i-a avut, câţi a avut, dar a făcut propagandă furibundă unui viitor iluzoriu în care "repartiţia se va face după nevoi", iar omenirea "va scăpa de pacostea plăţilor".
Lozinca aflată în circulaţie în anii 1950 suna frumos: "Totul va fi gratuit, tovarăşi". Comunismul încerca atunci să rupă banii de sensul lor istoric conferit de capitalism: acela de resursă a dezvoltării. Dar nici mai târziu nu i s-a dat vreun rol important preţului banilor. Plafoanele de credite erau stabilite prin plan. La fel şi ratele dobânzilor, care se menţineau la un nivel derizoriu. Preţurile mărfurilor nu depindeau de jocul firesc al pieţei. Prin plan se decidea: marfa cutare costă atât. Marfa în cauză avea cu totul altă valoare, dar preţul ei era ţinut în loc din motive ideologice. Mitul "stabilităţii" preţurilor şi banilor era mai presus de orice. Rezultatul nu putea fi altul decât descurajarea producţiei. Industrializarea, făcută în câteva etape, n-a înlăturat penuria de mărfuri. Magazinele s-au golit. A înflorit comerţul "sub tejghea", la suprapreţ. Deşi populaţia avea bani puţini, ei n-au putut fi cheltuiţi în totalitate în condiţiile crizei de subproducţie. Oamenii economiseau (sub saltea sau la CEC) din cauza lipsei de opţiuni în folosirea lor raţională. Şi filmul s-a rupt...
Degringolada economiei româneşti are state de serviciu mai vechi, arătându-şi colţii imediat după al Doilea Război Mondial. După naţionalizare, îndeosebi, când au fost daţi afară directorii "burghezi" ai fabricilor. Şi înlocuiţi cu muncitori.
Economia a fost răpusă de ideologie. Deşi "omului nou", prefigurat de ideologia comunistă, i se alesese ca model eroismul în muncă, reprimarea poftei lui de consum a făcut ca "lumea comunistă" să fie plasată cu mult în urma "lumii capitaliste" în ceea ce priveşte productivitatea şi progresul tehnologic. În consecinţă, profeţiile despre bunăstarea pe care avea s-o aducă noua industrie nu s-au adeverit. Şi pentru că, singură, ideologia comunistă nu reuşea să stăvilească "influenţa corozivă a societăţii de consum", cum suna critica marxistă, a fost nevoie, la graniţele cu "occidentul decadent", de câini poliţişti şi turnuri de pază.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
