Astăzi, în orice ţară de pe planetă, mare, mijlocie sau mică, industria este cea dintâi garanţie pentru o desfăşurare normală a vieţii economice. Şi pentru reglajul optim al vieţii economice în raport cu dinamica factorilor interni şi externi. Fără industrie, e greu - dacă nu imposibil - să fie asigurată temelia pe care se clădesc raporturi corecte între cerinţele şi posibilităţile economiei, pe de o parte, şi nevoile de consum productiv şi neproductiv, pe de altă parte; între dotarea tehnică, forţa de muncă, resursele materiale, mobilitatea, capacitatea de acţiune şi rezultatele utile; între cifrele de afaceri şi cheltuielile pentru obţinerea lor; între baza de materii prime, de energie şi producţia de mijloace de producţie, de bunuri de consum şi de servicii; între import şi export; între cantitatea şi calitatea produselor. Iar supremă este legea eficienţei: pentru o unitate de venit să se cheltuiască o cantitate tot mai mică de resurse. Fără industrie, toate aceste repere nu pot fi decât şubrede. Şi, mai ales, nu poate fi decât şubredă temelia creşterii economice.
Adevărul este că, în 2011, economia a resimţit o uşoară înviorare, ce a urmat oboselii de după un urcuş de nouă ani. La acest urcuş au contribuit şi construcţiile, şi agricultura, şi serviciile. Dar locomotiva principală s-a dovedit a fi industria.
Fără îndoială, n-a fost deloc uşor să fie asigurată, timp de nouă ani fără întrerupere, o combinaţie de creştere economică cu dezinflaţie într-o economie ca a noastră, caracterizată prin dificultăţi numeroase şi mari. Reţetele altora nu ne-au ajutat în niciun fel. Tiparele lor nu ni s-au potrivit. Orice fel de încercare de a aplica şabloane s-a lovit, în cazul ţării noastre, de o sumedenie de particularităţi greu de definit. Şi cu atât mai greu de stăpânit. Aşa că, atunci când ne-a lovit criza, au intervenit repede dezechilibre puternice. Pentru că, întâi şi întâi, industria a fost dezechilibrată. Şi iată că, acum, începe să fie reluat urcuşul. După trei trimestre cu creşteri relativ modeste (0,2 la sută în T4/2010; 0,8 la sută în T1/2011 şi 0,8 la sută în T2/2011) dintr-o dată, la sfârşitul celui de-al treilea trimestru din 2011, faţă de trimestrul corespunzător din anul trecut, măsurăm o creştere economică de 4,5 la sută.
Dacă ne comparăm cu ţările dezvoltate din Uniunea Europeană (Belgia - 1,8 la sută; Cehia - 1,5 la sută; Germania - 2,6 la sută; Franţa - 1,6 la sută; Olanda - 1,1 la sută; Austria - 2,8 la sută; Finlanda - 2,8 la sută; Marea Britanie - 0,5 la sută), putem considera că, în România, creşterea de 4,5 la sută este spectaculoasă. Şi că ţara noastră şi-a asigurat, pentru anul în curs, un PIB care să depăşească 2 la sută.
Cheia problemei o constituie balanţa adevărului, care măsoară un raport de maximă însemnătate: cât încasează o ţară din exterior şi cât plăteşte pentru ce consumă din afara ţării. Atât înainte de criză, cât şi de când a început criza, din balanţa adevărului s-a desprins un lung şir de motive de îngrijorare pentru autorităţi, pentru companii, pentru analişti, în ultimă instanţă pentru populaţie, care suportă riscurile şi achită nota de plată. Acum însă lucrurile încep să cunoască schimbări semnificative. Înainte de criză balanţa se dezechilibra. Din 2004 şi până în 2008 deficitul extern urcase până la 14 la sută din PIB. În 2009 balanţa a înregistrat o scădere dramatică a exporturilor. Din 2010 însă, treptat, exporturile şi-au luat avânt. Iar în 2011 producţia industrială şi exporturile de produse industrializate prelucrate au contribuţia cea mai mare la creşterea economică.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
