A deschide astăzi, în societatea noastră, o discuţie despre ce fel de stat ne-ar putea scoate din criză, un stat minimalist sau un stat paternalist, poate fi ceva asemănător cu a arunca benzină peste un vraf de lemne în flăcări. Pentru că o astfel de discuţie poate stârni, dintr-o dată, şi nostalgii, şi furii, şi suspiciuni. Iar "alinierea" opiniilor, a convingerilor sau a dorinţelor în această materie este imposibilă. În ceea ce mă priveşte, nu vreau să impun o anume opinie. Formulez doar o problemă care are nevoie de o rezolvare rapidă. O aştern pe hârtie fără efuziuni ideologice. Şi fără prejudecăţi. Afirm din capul locului că nu susţin statul minimalist. Şi că nici pentru statul paternalist nu am afinităţi. Doar observ.
Este atunci o pledoarie pentru "statul paternalist"? Nu, desigur. Deşi eu ştiu bine că nu sunt deloc puţini, la noi, cei ce-şi doresc un stat în rol de Moş Crăciun, care să poată într-adevăr să aibă grijă de toţi cetăţenii ţării, de la copii la bătrâni. Dar aşa ceva e imposibil. Nu doar la noi, ci pretutindeni în lume. Un astfel de stat, conturat într-o viziune idilică, nu mai poate fi decât rodul unei imaginaţii de tip populist. A gândi, acum, că bunăstarea visată am putea s-o obţinem ca un dar din partea statului şi nu prin munca eficientă a întregii societăţi ar fi o iluzie.
Sigur, oamenii au nevoie de case confortabile în care să locuiască, de hrană îndestulătoare, de condiţii bune de viaţă. Chiar de confort. Dar toate aceste lucruri nu au cum să vină potrivit dorinţelor. De altfel, nici n-ar fi drept şi nici posibil să primească la fel cel ce aşteaptă venituri din fonduri de protecţie socială şi cel ce, prin munca, iniţiativa şi riscul lui, asigură banii necesari protecţiei sociale. Tot aşa cum nici întreprinzătorii nu pot primi la fel. Numai competiţia poate să decidă cât primeşte fiecare prin "jocul" pieţei. Vom fi nevoiţi să învăţăm în sfârşit o lecţie foarte veche, dar mereu uitată: că şi energia, şi materiile prime, şi banii, şi proprietatea se împart pe piaţă. Potrivit regulilor pieţei, total diferite de cele ale repartiţiei administrate de stat, din "cazanul comun".
Desigur, aici ar putea urma câteva întrebări. Începând cu aceea că n-ar fi timpul ca pieţele, cele de tip capitalist, care ne-au adus criza, să-şi restrângă spaţiul de acţiune? Şi n-ar fi timpul ca statele să se implice mai mult în economie? Nu asta e marea lecţie a crizei? Ei bine, nu e asta lecţia. Ci alta. Criză ne-au adus şi pieţele, dar şi statele. Acum, în Europa mai ales, predominantă e criza datoriilor de stat. Aşa că nicidecum soluţia nu poate fi aceea ca statele să se îndatoreze şi mai mult ca să împartă bunăstare.
Important este într-adevăr să fie clădit, pe baza statului de drept, un stat al bunăstării. Un stat care, întâi şi întâi, să organizeze bine pieţele. Fiindcă numai pieţele, cele de tip capitalist, pot să producă bunăstare. Oamenii au nevoie de o bunăstare autentică, dublată de libertate, de democraţie. Nu le vor avea dacă statul nu se pregăteşte să aibă grijă de cetăţenii lui. Să aibă grijă într-un stil nou, propriu timpurilor moderne şi nu statului paternalist sau minimal, fără să-i sufoce, fără să-i dădăcească şi, mai cu seamă, fără să-i colectivizeze. Antrenându-i într-o competiţie aprigă.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
