Notam, in episodul de miercurea trecuta, ca pentru a deslusi, in substanta lui, intelesul adunarii la BNR a unei parti din valuta bancilor, e nevoie de o privire inapoi, in timp. Si precizam, in acest sens, ca dezbaterile din Parlamentul Romaniei din primavara lui '98, cand pe rol intrase Legea Statutului BNR, s-au aprins puternic, la un moment dat, in jurul unui subiect ce avea sa domine multi ani dezbaterile publice: rezervele minime obligatorii. Miza fiind obtinerea unei prevederi legale potrivit careia, in cazul pasivelor in valuta, sa nu se constituie depozite in camara bancii centrale. Nu este exclus ca pledoaria din 1998, din Parlamentul Romaniei, sa fi fost animata de cele mai bune intentii. Si anume, ca sa stimuleze intrarile de valuta in sistemul bancar intr-un moment in care tara suferea de o dramatica criza de moneda straina. Si poate ca atunci, in anii '90, n-ar fi fost rau ca prin reducerea drastica a rezervelor minime obligatorii la valuta sau ca prin eliminarea lor sa fie impinse bancile sa multiplice depozitele in moneda straina prin mecanismul de creditare. Dar presiunile inflationiste ar fi urcat imediat si, in timp, ar fi pus in pericol bancile, care ar fi ajuns sa fie supraexpuse in moneda straina. Chiar si rezervele minime obligatorii in lei ar fi fost afectate, intrucat nu ar mai fi putut sa fie utilizate cu toata vigoarea, tocmai pentru a nu crea o discrepanta prea mare intre lei si valuta.
Fara indoiala ca renuntarea la constituirea rezervelor minime obligatorii in valuta nu ar fi fost insa o decizie inteleapta. Caci in Parlament, atunci, se facuse de fapt auzit cantecul de sirena. O chemare stranie catre favorizarea valutei in dauna leului. Numai in acest fel, sustineau atunci avocatii fortarii timpului, ar fi intrat in tara valuta in cantitati indestulatoare. Numai ca tot timpul, judecatorul suprem, a dovedit cat de mult s-au inselat. Noroc ca, in cele din urma, intelepciunea a invins si, in ciuda multor proteste, unele vehemente, legea a precizat fara echivoc ca bancile, pentru pasivele in valuta (imprumuturi externe, credite de la bancile-mama, in cazul bancilor cu capital strain, depozite in euro, dolari si alte monede straine), sunt obligate sa-si constituie rezerve la banca centrala. Decizie fireasca, venita
intr-un moment in care Romaniei nu
i-ar fi facut deloc bine atragerea unui influx masiv de capital speculativ.
E adevarat ca, in urma cu ceva timp, in prima jumatate a anilor '90, cand situatia lichiditatii valutare era tensionata, Banca Nationala nu impusese rezerve obligatorii in valuta tocmai pentru a atrage putinele resurse existente atunci. Cand insa valuta a inceput sa vina in valuri la noi, cu deosebire dupa intrarea Romaniei in NATO, important era sa atragem investitii directe, nu fluxuri financiare speculative, care sa vizeze castigul din diferenta intre dobanda si deprecierea leului. Nici vorba, deci, sa fi fost o masura exagerata obligarea bancilor prin lege sa constituie rezerve minime obligatorii in valuta.
Sperietoarea cu golirea sacului valutar nu s-a adeverit. De atunci, fara incetare, toata emisiunea monetara a avut in contrapartida cumparari de valuta. Mai mult, pentru ca intrarile de capitaluri in Romania au fost mai mari decat ne asteptam, exista riscul ca programul cresterii adecvate a masei monetare sa nu poata fi respectat si sa se strice echilibrul monetar. In consecinta, Banca Nationala a inceput sa retraga intr-o masura tot mai mare (sa sterilizeze, deci) o parte din emisiunea monetara rezultata din cumpararile de valuta de pe piata interna.
Daca echilibrele monetare si financiare nu ar fi fost pastrate, emisiunea monetara cu cea mai buna acoperire, care este cea in valuta, ar fi putut sa produca inflatie. Si nu numai in Romania. Referindu-ne insa la Romania observam ca starea de lucruri din anii 2000-2008 arata, in modul cel mai evident, ca nu numai surplusul de fonduri valutare a fost o problema greu de rezolvat. Cat si capacitatea slaba a economiei noastre de a absorbi intr-o maniera neinflationista astfel de fonduri ne-a dat multe dureri de cap. Este evident ca echilibrul monetar era greu de pastrat in conditiile unei cresteri neincetate a valurilor de valuta. O realitate ce ne da masura dimensiunilor efortului de sterilizare al Bancii Nationale.
Scapasem de o problema si dadusem de alta. In anii '90 era criza de valuta. O intrebare ii obseda atunci pe romani: "Au venit dolarii, au venit banii ?". Desigur, era vorba despre imprumuturile de la FMI. Ca si cum banii ar fi fost singura problema a unei cresteri sanatoase, de fapt a sporirii avutiei tarii. Apoi am pasit intr-o faza noua, in care eram obsedati de o alta intrebare: "Ce facem cu banii care vin, cum sa-i folosim eficient, cum sa-i folosim fara sa producem inflatie?". Si inca un fapt: ce bogatie vom transfera in contul anilor viitori, din valorificarea acestor bani, langa datoriile reportate.
Banca Nationala renuntase inca din 1997 la licitatia de refinantare si la toate creditele directionate. Tocmai pentru ca acesti bani, pompati intr-o economie incapabila sa-i valorifice neinflationist, duceau la deficite cvasifiscale (pierderi ale agentilor economici). Din acest motiv, in primul rand, BNR s-a transformat din creditor al sistemului bancar in... debitor. Repet: era in a doua jumatate a anilor '90.
Continuare miercurea viitoare
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
