Opinie Daniel Dăianu: De ce încă criză?

Ceicare avertizează că ieşirea "tehnică" din recesiune nu înseamnă şiieşirea din criză au dreptate, în opinia mea. Şi aici mă refer nula argumente ce ar putea fi catalogate de unii ca fiindchiţibuşerii; de pildă, că dinamica PIB în ultimul trimestru din2010 este în marja de eroare sau că nu este exclus ca în trimestrulII din acest an să avem un rezultat mai puţin bun decât înprecedentele trei luni. Nu mai accentuez că definiţia legată dedouă trimestre este o simplă convenţie şi că, în general,economiştii au în vedere o gamă largă de indicatori privindutilizarea forţei de muncă - mersul salariilor, procesulinvestiţional, etc. În continuare sugerez câteva piste de discuţiecare ajută să operăm cu distincţia evocată.

Încep cu o chestiune pe care ammai abordat-o: criza unui model de creştere, care s-a bazat pe oalocare a resurselor orientată excesiv către non-tradables (adicăsectoare care nu acoperă nevoile producţiei interne pentru careexistă cerere solvabilă acasa sau externă) şi împrumuturi masivedin străinătate. Reiau tema întrucat merită să subliniez un aspect:acest viciu al economiei autohtone nu îşi are originea, înprincipal, în construcţia execuţiilor bugetare. Deschidereaprematură a contului de capital (liberalizarea grăbită a pieţelorfinanciare), goana grupurilor bancare străine după pondere crescutăpe piaţă (market share), neglijarea riscurilor sistemice şi apericolelor induse de creditele în valută, reguli din UE (ce auobligat la deschiderea completa a contului de capital) care nu suntpotrivite stadiului de dezvoltare a unei economii emergente, etc,au creat o vulnerabilitate importantă. Deschiderea economică(inclusiv financiară) a adus şi beneficii, este neîndoielnic. Dar,una peste alta, modelul de creştere a dovedit carenţe. Aşa am ajunsla deficite externe (de cont curent) de peste 12-13% din PIB, carear fi fost şi mai mari dacă în România nu ar fi intrat remiteri dela cetăţenii români plecaţi în străinătate de ordinul a miliarde deeuro anual. Drept este că Cehia, Slovacia, Polonia şi chiar Ungariaau avut dezechilibre considerabil mai mici decât România în aniipre-criză şi că pentru a le explica trebuie să menţionăm trăsăturişi opţiuni de politică economică care au condus la rezultatediferite.

După contracţia economică mare din2009-2010 am ajuns la deficite de cont curent de 4-5% din PIB, carear sugera intrarea pe o cale sustenabilă dacă finanţarea s-ar faceautonom, prin investiţii directe ce merg în zona de tradables. Dar,este de observat că deficitul bugetar din ultimii doi ani a fostsuperior deficitului de cont curent --cca 8% în 2009 şi 7% in 2010,în termeni ESA, faţă de media de 4-5% din PIB; aceasta arată casectorul neguvernamental a participat prin economisire netă (decirca 2-3% din PIB) la finanţarea deficitelor bugetare, căintrările de capital au scăzut mult. Cât ilustrează aceste date unefect de evicţiune (crowding out) în detrimentul sectorului privatnu este clar dacă avem în vedere că înclinaţia spre investiţii s-adiminuat substanţial la nivelul firmelor şi băncile preferă săcumpere titluri de stat. Formarea brută de capital a scăzut faţă de2008 cu aproape 5% din PIB --de la cca 31% în 2009 şi 2010 laaproape 26% din PIB, ceea ce nu ar fi neapărat rău dacă am aveade-a face, preponderent, cu diminuarea operaţiunilor capitaluluispeculativ. Pe de altă parte, se observă o expectativă a economieiprivate în a face noi investiţii productive creşterea achiziţiilorreflectând mai cu seamă o refacere de stocuri şi răspunsul lacomenzi externe crescute.

O întrebare firească ar suna camaşa: dar explozia exporturilor din 2010 nu ar indica o reorientarede model de creştere? Trebuie să mai aşteptăm. Lucrurile nu seschimbă peste noapte, "natura nu face salturi", cum spune un dictonlatin. Lupta pentru supravieţuire a obligat firme autohtone săcaute pieţe externe, chiar şi în afara UE şi uneori poate chiar înpierdere. În plus firme străine au încercat să capitalizeze costulforţei de muncă din România. Dar este mult prea devreme să dăm unverdict. Pentru a ne lămuri trebuie să examinăm, între altele,structura în dinamică a investiţiilor în economia autohtonă, în cemăsură reflectă ele o orientare crescută către sectoare detradables.

Creşterea inflaţiei din ultimaparte a lui 2010 (efect al creşterii TVA şi al cotaţiilor unormaterii de bază) este o evoluţie rea pentru economie. BNR seconfruntă din nou cu o dilemă mare deoarece diferenţialul derandamente la dobânzi invită din nou capitaluri speculative, maiales că leul s-a apreciat în ultimul timp. A permite leului să seaprecieze ai zice că ajută la atenuarea inflaţiei; pe de altăparte, exporturile nete nu trebuie să fie lovite în condiţiile încare reprezintă principalul piston al economiei ca o componentăsănătoasă a cererii agregate. Inflaţia reizbucnită creează tensiunişi complicaţii pentru politica monetară şi nu numai.

O altă dimensiune a interpretăriistării economiei este legată de procesul de consolidarebugetară/fiscală. Suntem la jumătatea drumului. În 2011 pasul de aajunge la 4,4% din PIB deficit bugetar consolidat este îngreunat defiscalizarea unor deficite cvasi-fiscale care exprimă ineficienţa,pierderi nete ale unor companii de stat. În 2012 va trebui să seajungă la cca. 3% din PIB în condiţiile în care fiscalizarea unorasemenea deficite (anterior ascunse) va continua. Este adevărat cădacă economia va înregistra o revenire economică (un bounce-back)de 3-4% din PIB este probabil ca încasările bugetului public săcrească - alte condiţii fiind neschimbate - cu aproape 1% din PIB.Şi trebuie să avem în vedere şi eventuale ameliorări de gestiune aunor companii de stat (care ar reduce din fluxul de ineficienţă).Dar pasul de consolidare fiscală va rămâne foarte ambiţios. Poatedacă se va ameliora sensibil colectarea, inclusiv prin combatereaevaziunii fiscale (înăsprirea legislaţiei privind munca la negrupoate juca un rol semnificativ în acest sens), să se uşureze etapade consolidare fiscală din anul ce vine. Acest proces este esenţialpentru a desluşi scenarii viitoare. Fără consolidare fiscală ar fitot mai greu să finanţăm deficitul bugetar întrucât volumul definanţat ar fi considerabil şi costul finanţării ar creşte, încircumstanţe în care pieţele financiare continuă să fie (şi vor fi)nervoase. Menţionez că dacă serviciul datoriei publice era în 2008de 0,8% din PIB el a urcat în 2010 la circa 1,6%. Nu în ultimăinstanţă trebuie să ne gândim la persistenţa crizei în zona euro.Beneficiem acum de o relansare economică în Germania (în special)şi Franţa, care înseamnă 50% din PIB-ul UE. Dacă însă pieţelefinanciare ar îngheţa din nou, ca urmare a unui faliment suverandezordonat, economia României ar fi lovită şi ea - aşa cum s-aîntâmplat în toamna lui 2008, după căderea lui Lehman Brothers,care a avut un impact devastator pe pieţe.

O altă interpretare a stăriieconomiei ţine de dinamica salariilor/veniturilor. Ani de zile,viteza ameţitoare a creditului bancar, îndatorarea pestemăsura/nechibzuită, iluziile create şi întretinute de apropierea şiapoi intrarea în UE, miliardele multe de euro trimise de româniiplecaţi la muncă afară, au creat sentimentul că totul este posibil.Acum se trece printr-o perioadă de trezire la realitate (mulţi s-audat cu capul de pragul de sus), care este dureroasă prin consecinţeimediate (amputarea veniturilor) şi perspective realiste. Aicigăsim o explicaţie şi pentru o criză de încredere şi speranţe, careîşi are un corespondent parţial în lumea afacerilor. Ingredientulde încredere este esenţial pentru procesul economic, fie că nereferim la formarea cererii şi ofertei agregate interne, lapsihologii individuale şi colective.

Criza se cuvine să fie înţeleasăşi prin neputinţa de a absorbi fonduri europene. Calitatea unorstructuri şi mecanisme, inclusiv de decizie/reacţie, se verificăcel mai bine în momente dificile; atunci vezi cum operează ele,dacă există capacitate de adaptare rapidă, de învăţare. Din păcate,România nu a trecut cu brio acest test (şi aceasta este valabil şipentru segmente nu mici ale mediului privat de afaceri, învăţate săaibă legături privilegiate cu sectorul public). În fapt, aceastăneputinţă oglindeşte funcţionarea defectuoasă a administraţieipublice (centrale şi locale), irosirea şi deturnarea banuluipublic. Avertismentele lansate de comisarul Dacian Cioloş şi fostulcomisar Leonard Orban în ultimul timp, ar trebui să dea multora degândit. Nu este un accident că România are cele mai scăzuteîncasări bugetare (cca 30-31% din PIB) între ţările membre ale UE.Şi un risc mare, pe care numeroşi oficiali nu îl conştientizează,este ca bugetul UE (execuţia bugetară pentru 2014 - 2020) săpriveze România de sume care ar putea să o ajute pentru modernizarerurală şi dezvoltare; fiindcă, sub presiunea enormă a altor nevoi,se va lua de la cei care sunt percepuţi a nu fi capabili săutilizeze resurse oferite de UE. Discuţiile din ParlamentulEuropean şi în cadrul Comisiei şi al Consiliului sunt grăitoare înacest sens.

În fine, criza merită să fieînţeleasă dintr-o perspectivă mai amplă, care implică nevoia de areforma guvernanţa economică în UE şi Uniunea Monetară, de apreveni clivaje distrugătoare. Problemele de insolvenţă ale unorţări din UM trebuie judecate nu numai prin prisma unorerori/neglijenţe mari de politică publică la nivel naţional, ci şial unor aranjamante instituţionale şi de politici publiceinadecvate în UM (UE), al deficitului de convergenţă economică. Dinpăcate, discuţiile la noi despre această reformă practic nu există(deşi autorităţile publice au decis aderarea României la PactulEuroĂ), cum nu există nici o dezbatere serioasă privind cepresupune intrarea în zona euro.

Mai avem multe de făcut pentru atrece la un model de creştere solidă, care să asigure veniturisporite justificate oamenilor. Consolidarea fiscală are înca paşibuni de făcut în timp ce depinde de reforme structurale ce suntînvăluite de incertitudini, companiile de stat trebuie să treacăprintr-o revoluţie managerială, avem nevoie de o alocare mai bună aresurselor şi o înclinatie mai pronunţată a sectorului bancar înfinanţarea investiţiilor în sectoare tradables. Trebuie să absorbimmult mai multe fonduri europene. Pentru aceste şi alte motive estebine ca politicienii să nu vândă iar iluzii, să facă promisiunideşarte în 2011 şi 2012.