Cei care avertizează că ieşirea "tehnică" din recesiune nu înseamnă şi ieşirea din criză au dreptate, în opinia mea. Şi aici mă refer nu la argumente ce ar putea fi catalogate de unii ca fiind chiţibuşerii; de pildă, că dinamica PIB în ultimul trimestru din 2010 este în marja de eroare sau că nu este exclus ca în trimestrul II din acest an să avem un rezultat mai puţin bun decât în precedentele trei luni. Nu mai accentuez că definiţia legată de două trimestre este o simplă convenţie şi că, în general, economiştii au în vedere o gamă largă de indicatori privind utilizarea forţei de muncă - mersul salariilor, procesul investiţional, etc. În continuare sugerez câteva piste de discuţie care ajută să operăm cu distincţia evocată.

Încep cu o chestiune pe care am mai abordat-o: criza unui model de creştere, care s-a bazat pe o alocare a resurselor orientată excesiv către non-tradables (adică sectoare care nu acoperă nevoile producţiei interne pentru care există cerere solvabilă acasa sau externă) şi împrumuturi masive din străinătate. Reiau tema întrucat merită să subliniez un aspect: acest viciu al economiei autohtone nu îşi are originea, în principal, în construcţia execuţiilor bugetare. Deschiderea prematură a contului de capital (liberalizarea grăbită a pieţelor financiare), goana grupurilor bancare străine după pondere crescută pe piaţă (market share), neglijarea riscurilor sistemice şi a pericolelor induse de creditele în valută, reguli din UE (ce au obligat la deschiderea completa a contului de capital) care nu sunt potrivite stadiului de dezvoltare a unei economii emergente, etc, au creat o vulnerabilitate importantă. Deschiderea economică (inclusiv financiară) a adus şi beneficii, este neîndoielnic. Dar, una peste alta, modelul de creştere a dovedit carenţe. Aşa am ajuns la deficite externe (de cont curent) de peste 12-13% din PIB, care ar fi fost şi mai mari dacă în România nu ar fi intrat remiteri de la cetăţenii români plecaţi în străinătate de ordinul a miliarde de euro anual. Drept este că Cehia, Slovacia, Polonia şi chiar Ungaria au avut dezechilibre considerabil mai mici decât România în anii pre-criză şi că pentru a le explica trebuie să menţionăm trăsături şi opţiuni de politică economică care au condus la rezultate diferite.

După contracţia economică mare din 2009-2010 am ajuns la deficite de cont curent de 4-5% din PIB, care ar sugera intrarea pe o cale sustenabilă dacă finanţarea s-ar face autonom, prin investiţii directe ce merg în zona de tradables. Dar, este de observat că deficitul bugetar din ultimii doi ani a fost superior deficitului de cont curent --cca 8% în 2009 şi 7% in 2010, în termeni ESA, faţă de media de 4-5% din PIB; aceasta arată ca sectorul neguvernamental a participat prin economisire netă (de circa 2-3% din PIB) la finanţarea deficitelor bugetare, că intrările de capital au scăzut mult. Cât ilustrează aceste date un efect de evicţiune (crowding out) în detrimentul sectorului privat nu este clar dacă avem în vedere că înclinaţia spre investiţii s-a diminuat substanţial la nivelul firmelor şi băncile preferă să cumpere titluri de stat. Formarea brută de capital a scăzut faţă de 2008 cu aproape 5% din PIB --de la cca 31% în 2009 şi 2010 la aproape 26% din PIB, ceea ce nu ar fi neapărat rău dacă am avea de-a face, preponderent, cu diminuarea operaţiunilor capitalului speculativ. Pe de altă parte, se observă o expectativă a economiei private în a face noi investiţii productive creşterea achiziţiilor reflectând mai cu seamă o refacere de stocuri şi răspunsul la comenzi externe crescute.

O întrebare firească ar suna cam aşa: dar explozia exporturilor din 2010 nu ar indica o reorientare de model de creştere? Trebuie să mai aşteptăm. Lucrurile nu se schimbă peste noapte, "natura nu face salturi", cum spune un dicton latin. Lupta pentru supravieţuire a obligat firme autohtone să caute pieţe externe, chiar şi în afara UE şi uneori poate chiar în pierdere. În plus firme străine au încercat să capitalizeze costul forţei de muncă din România. Dar este mult prea devreme să dăm un verdict. Pentru a ne lămuri trebuie să examinăm, între altele, structura în dinamică a investiţiilor în economia autohtonă, în ce măsură reflectă ele o orientare crescută către sectoare de tradables.

Creşterea inflaţiei din ultima parte a lui 2010 (efect al creşterii TVA şi al cotaţiilor unor materii de bază) este o evoluţie rea pentru economie. BNR se confruntă din nou cu o dilemă mare deoarece diferenţialul de randamente la dobânzi invită din nou capitaluri speculative, mai ales că leul s-a apreciat în ultimul timp. A permite leului să se aprecieze ai zice că ajută la atenuarea inflaţiei; pe de altă parte, exporturile nete nu trebuie să fie lovite în condiţiile în care reprezintă principalul piston al economiei ca o componentă sănătoasă a cererii agregate. Inflaţia reizbucnită creează tensiuni şi complicaţii pentru politica monetară şi nu numai.

O altă dimensiune a interpretării stării economiei este legată de procesul de consolidare bugetară/fiscală. Suntem la jumătatea drumului. În 2011 pasul de a ajunge la 4,4% din PIB deficit bugetar consolidat este îngreunat de fiscalizarea unor deficite cvasi-fiscale care exprimă ineficienţa, pierderi nete ale unor companii de stat. În 2012 va trebui să se ajungă la cca. 3% din PIB în condiţiile în care fiscalizarea unor asemenea deficite (anterior ascunse) va continua. Este adevărat că dacă economia va înregistra o revenire economică (un bounce-back) de 3-4% din PIB este probabil ca încasările bugetului public să crească - alte condiţii fiind neschimbate - cu aproape 1% din PIB. Şi trebuie să avem în vedere şi eventuale ameliorări de gestiune a unor companii de stat (care ar reduce din fluxul de ineficienţă). Dar pasul de consolidare fiscală va rămâne foarte ambiţios. Poate dacă se va ameliora sensibil colectarea, inclusiv prin combaterea evaziunii fiscale (înăsprirea legislaţiei privind munca la negru poate juca un rol semnificativ în acest sens), să se uşureze etapa de consolidare fiscală din anul ce vine. Acest proces este esenţial pentru a desluşi scenarii viitoare. Fără consolidare fiscală ar fi tot mai greu să finanţăm deficitul bugetar întrucât volumul de finanţat ar fi considerabil şi costul finanţării ar creşte, în circumstanţe în care pieţele financiare continuă să fie (şi vor fi) nervoase. Menţionez că dacă serviciul datoriei publice era în 2008 de 0,8% din PIB el a urcat în 2010 la circa 1,6%. Nu în ultimă instanţă trebuie să ne gândim la persistenţa crizei în zona euro. Beneficiem acum de o relansare economică în Germania (în special) şi Franţa, care înseamnă 50% din PIB-ul UE. Dacă însă pieţele financiare ar îngheţa din nou, ca urmare a unui faliment suveran dezordonat, economia României ar fi lovită şi ea - aşa cum s-a întâmplat în toamna lui 2008, după căderea lui Lehman Brothers, care a avut un impact devastator pe pieţe.

O altă interpretare a stării economiei ţine de dinamica salariilor/veniturilor. Ani de zile, viteza ameţitoare a creditului bancar, îndatorarea peste măsura/nechibzuită, iluziile create şi întretinute de apropierea şi apoi intrarea în UE, miliardele multe de euro trimise de românii plecaţi la muncă afară, au creat sentimentul că totul este posibil. Acum se trece printr-o perioadă de trezire la realitate (mulţi s-au dat cu capul de pragul de sus), care este dureroasă prin consecinţe imediate (amputarea veniturilor) şi perspective realiste. Aici găsim o explicaţie şi pentru o criză de încredere şi speranţe, care îşi are un corespondent parţial în lumea afacerilor. Ingredientul de încredere este esenţial pentru procesul economic, fie că ne referim la formarea cererii şi ofertei agregate interne, la psihologii individuale şi colective.

Criza se cuvine să fie înţeleasă şi prin neputinţa de a absorbi fonduri europene. Calitatea unor structuri şi mecanisme, inclusiv de decizie/reacţie, se verifică cel mai bine în momente dificile; atunci vezi cum operează ele, dacă există capacitate de adaptare rapidă, de învăţare. Din păcate, România nu a trecut cu brio acest test (şi aceasta este valabil şi pentru segmente nu mici ale mediului privat de afaceri, învăţate să aibă legături privilegiate cu sectorul public). În fapt, această neputinţă oglindeşte funcţionarea defectuoasă a administraţiei publice (centrale şi locale), irosirea şi deturnarea banului public. Avertismentele lansate de comisarul Dacian Cioloş şi fostul comisar Leonard Orban în ultimul timp, ar trebui să dea multora de gândit. Nu este un accident că România are cele mai scăzute încasări bugetare (cca 30-31% din PIB) între ţările membre ale UE. Şi un risc mare, pe care numeroşi oficiali nu îl conştientizează, este ca bugetul UE (execuţia bugetară pentru 2014 - 2020) să priveze România de sume care ar putea să o ajute pentru modernizare rurală şi dezvoltare; fiindcă, sub presiunea enormă a altor nevoi, se va lua de la cei care sunt percepuţi a nu fi capabili să utilizeze resurse oferite de UE. Discuţiile din Parlamentul European şi în cadrul Comisiei şi al Consiliului sunt grăitoare în acest sens.

În fine, criza merită să fie înţeleasă dintr-o perspectivă mai amplă, care implică nevoia de a reforma guvernanţa economică în UE şi Uniunea Monetară, de a preveni clivaje distrugătoare. Problemele de insolvenţă ale unor ţări din UM trebuie judecate nu numai prin prisma unor erori/neglijenţe mari de politică publică la nivel naţional, ci şi al unor aranjamante instituţionale şi de politici publice inadecvate în UM (UE), al deficitului de convergenţă economică. Din păcate, discuţiile la noi despre această reformă practic nu există (deşi autorităţile publice au decis aderarea României la Pactul EuroĂ), cum nu există nici o dezbatere serioasă privind ce presupune intrarea în zona euro.

Mai avem multe de făcut pentru a trece la un model de creştere solidă, care să asigure venituri sporite justificate oamenilor. Consolidarea fiscală are înca paşi buni de făcut în timp ce depinde de reforme structurale ce sunt învăluite de incertitudini, companiile de stat trebuie să treacă printr-o revoluţie managerială, avem nevoie de o alocare mai bună a resurselor şi o înclinatie mai pronunţată a sectorului bancar în finanţarea investiţiilor în sectoare tradables. Trebuie să absorbim mult mai multe fonduri europene. Pentru aceste şi alte motive este bine ca politicienii să nu vândă iar iluzii, să facă promisiuni deşarte în 2011 şi 2012.