Opinie Daniel Dăianu - G20: capcana dezechilibrelor

14 nov 2010 Autor: Daniel Daianu

Întâlnirea la nivel înalt a G20, recent încheiată la Seul, a avut puţine câştiguri notabile. Între acestea este consensul asupra nevoii de a reglementa şi de a supraveghea operaţiunile grupurilor financiare cu operaţiuni globale, care prezintă riscuri sistemice. Rămâne ca Comitetul pentru Stabilitate Financiară (Financial Stability Board), condus de guvernatorul Băncii Italiei, Mario Draghi, să vină cu detalii tehnice în anul ce vine; intenţia este ca aceste grupuri să deţină mai mult capital propriu decât coeficientul de 7% indicat de Banca pentru Reglemente Internaţionale (BIS) de la Basel. Din păcate, nu s-a avansat practic deloc referitor la atacarea marilor dezechilibre din economia globală.

Politicile de relaxare cantitativă a lichidităţilor, practicate de SUA, Marea Britanie şi, parţial, chiar de Banca Centrală Europeană (prin acceptarea de colateraluri de la bănci comerciale şi alte facilităţi speciale), pe fondul nivelului foarte scăzut al dobânzilor, alimentează copios mişcările de capital spre economiile emergente ce au creştere economică - din Asia şi unele ţări din America Latină. În timp ce în SUA relaxarea politicii monetare se vrea a fi un substitut la renunţarea, din varii motive, la stimuli fiscali, în Europa, politica BCE este guvernată de dorinţa de a sprijini sectorul bancar, ţările care sunt ameninţate de incapacitatea de a onora obligaţiuni suverane. În Asia mai ales se reprimă presiunea spre aprecierea cursului de schimb, ceea ce face ca balanţele comerciale să continue să înregistreze surplusuri considerabile. Oricum, injectarea de lichidităţi în economie este văzută ca rezultând în deprecierea cursurilor de schimb dacă ţările partenere nu ar recurge la mijloace compensatorii. Şi astfel ajungem la o explicaţie pentru ceea ce este numit un "război al valutelor", ca formă de protecţionism. Acest tip de conflict valutar/comercial a apărut în mod recurent în istorie, în perioade de recesiune prelungite. Dacă nu este stopat la timp, el poate căpăta accente virulente.

Dezechilibrele mari din economia mondială exprimă şi un eşec al funcţionării instituţiilor sistemului financiar (monetar) internaţional. Propunerea lui Tim Geithner, secretarul Trezoreriei americane (care este ministerul de finanţe al SUA), de a se impune limite ("numerical targets") dezechilibrelor comerciale a fost respinsă de China şi Germania, în special. Aceste două ţări văd în politica de relaxare monetară un stimulent al conflictului valutar. Dar poziţia americană exprimă o realitate de adâncime a funcţionării sistemului financiar global. Dacă fluxurile de capital ar fi preponderent legate de investiţii străine directe, sistemul global ar fi mai stabil. În ultimele decenii ponderea investiţiilor în hârtii de valoare a perpetuat, accentuat dezechilibre şi a mărit volatilitatea pe pieţele financiare. În plus, în loc ca finanţele internaţionale să servească economiile reale, am asistat la o financializare crescândă a tranzacţiilor, la deturnarea activităţii bancare către speculaţii (trading) cu tot felul de active. Am ajuns la situaţia curioasă în care economia cea mai avansată din lume, a SUA, să economisească foarte puţin şi să-şi finanţeze consumul în exces prin import masiv de capital (de-a dreptul împotriva a ceea ce spun manualele de economie). Este drept că această situaţie a ajutat creşterea economică din Asia, dar a contribuit la adâncirea unor dezechilibre în spaţiul global.

Sunt două mari probleme, în opinia mea, cu care se confruntă sistemul financiar internaţional. Una priveşte corectarea dezechilibrelor excesive prin creşterea gradului de economisire în SUA simultan cu creşterea consumului în economii care economisesc net foarte mult. Nota bene: şi în Uniunea Monetară întâlnim acest sindrom, deşi aici decalajele sunt mai mult legate de competitivitate (Grecia fiind caz flagrant în privinţa consumului public în exces). Această corecţie este foarte anevoioasă întrucât ea depinde de paternuri şi înclinaţii comportamentale, care nu pot fi modificate peste noapte. A doua chestiune priveşte mişcările de capital. Logica iniţială a sistemului de la Bretton Woods a încercat să concilieze nevoia de comerţ internaţional şi creştere economică cu cursuri de schimb stabile, dar ajustabile. Acest sistem, până în anii '70, când s-a trecut la cursuri flexibile, a încercat să rezolve "imposibila trinitate" - cum a fost numită de Robert Mundell şi Peter Fleming - printr-un control al mişcărilor de capital. Mai precis, imposibilitatea de a avea, concomitent, politica monetară autonomă, relativă stabilitate a cursurilor de schimb (necesară comerţului internaţional) şi mişcări de capital libere.
În opinia mea, fără o înfrânare a mişcărilor capitalurilor speculative şi crearea unui dispozitiv de gestionare a externalităţilor negative create de economiile cu greutate mare, va fi greu să se stopeze o dinamică de fragmentare a sistemului economiei mondiale în blocuri comerciale şi monetare. Iar reforma sistemului financiar internaţional nu are cum să eludeze acest aspect. Este de urmărit cu ce iniţiative va veni Franţa prin preluarea preşedinţiei G20.

Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru de finanţe