Guvernul condus de Viktor Orban a sistat aranjamentul Ungarieicu FMI, motivul invocat fiind că nu ar fi necesare noi măsuri deausteritate, ca ţinta de deficit bugetar pentru 2010 ar putea fiatinsă prin mijloace ca taxa pe profituri ale băncilor (casubstitut la măsuri de ordin structural).
Această decizie nu a deteriorat, cel puţin până acum, perspectivade a emite obligaţiuni suverane. Unii analişti străini şi de acasăau remarcat, în acelaşi timp, că menţinerea aranjamentului Românieicu finanţatorii internaţionali publici nu a fost însoţită de oameliorare a percepţiei pe pieţele de credit. Unele voci spun cămerită să fie examinată alternativa renunţării la acordul cu FMI şiUE.
Se cuvine să avem în vedere câteva aspecte atunci când judecămrelaţia României cu finanţatorii externi în comparaţie cu situaţiaUngariei. Ambele ţări se confruntau la sfârşitul lui 2008/debutullui 2009 cu o acută criză de lichiditate pe fondul crizeifinanciare --ce ingheţase pieţele de credit. Ungaria, de altfel,chiar eşuase cu o emisiune de obligaţiuni de stat.
Criza de lichiditate putea deveni una de insolvenţa, de încetare deplăţi. Firesc apare întrebarea de ce acest risc pentru România,care avea la acel moment o datorie publică totală sub 20% din PIB(în vreme ce Ungaria avea o datorie publică de peste 70% dinPIB).
Un răspuns este dat de îndatorarea masivă pe termen scurt asectorului privat care, precum în criza asiatică de acum 12-13 ani,a creat un risc sistemic pentru sistemul financiar, pentru economiaromânească.
Căderea economică din 2009 a accentuat mult deficitul bugetar alRomâniei -deficitul structural (ce exclude efecte ce ţin de cicluleconomic) ajungând la peste 7% din PIB. A apărut astfel o mareproblemă în finanţarea deficitului bugetar, care s-a făcut (anultrecut) prevalent din surse interne, de către bănci ce operează înRomânia. Această finanţare a implicat scăderea rezervelor minimeobligatorii, ceea ce a reclamat atragere de resurse (prin imprumutextern) pentru refacerea rezervelor BNR.
Deşi Ungaria are o datorie publică considerabil mai mare celei aRomâniei, ea a revenit pe pieţele internaţionale de credit mai uşordin raţiuni nu de subestimat:
a/ are un deficit bugetar structural inferior celui de lanoi;
b/ deşi serviciul datoriei publice este important, relaţia întreîncasările şi cheltuielile bugetului public este mult mai bunădecât la noi;
c/ nivelul încasărilor bugetare a fost în Ungaria constant peste42% din PIB între 2004-2009 (faţă de 31-32% la noi), ceea ce oferăun mai mare spaţiu de manevră;
d/ nivelul de dezvoltare al ţării, care face ca veniturilecetăţenilor din muncă să fie, în medie, aproape dublul celor de lanoi;
e/ balanţa comercială este echilibrată, ceea ce s-a reflectat de-alungul anilor într-un deficit de cont curent sensibil sub douăcifre - acest echilibru comercial nu pune presiune pe echilibreleinterne prin filiera externă. Aici putem constata că modelul decreştere din ţara vecină a beneficiat de o mai bună înserare înreţelele industriale occidentale;
f/ o mai bună absorbţie a fondurilor europene;
g/ Ungaria nu se bizuie atât de mult pe trimiteri de bani acasă înfinanţarea balanţei de plăţi.
Ajustarea fiscală între 2006-2009, de mare anvergură, făcută cuconivenţa opoziţiei de la acea vreme, de guvernul condus de GordonBajnai a dus deficitul bugetar de la peste 9% la sub 4% dinPIB.
Deci guvernul Orban s-a confruntat cu o situaţie care, deşi încăfoarte dificilă, ar fi fost copleşitoare dacă predecesorul său arfi lâncezit în consolidarea fiscală din motive electorale. De aici,cred eu, decurge îndrăzneala lui Orban de a întrerupe aranjamentulcu FMI mizând pe emisuni de obligaţiuni.
Guvernul actual de la Budapesta beneficiază de o credibilitate ceîşi are originea în programul de ajustare fiscală început în 2007.Fiindcă una este să finanţezi un deficit bugetar de cca 4% şialtceva un deficit ce depăşeşte 7% din PIB (situaţia de lanoi).
Drept este că Ungaria a mai trecut printr-un program foarte severde corecţie a deficitului bugetar, în deceniul trecut. Atunci,ministrul de finanţe Lajos Bokros a întreprins ceva similar cuprogramul guvernului Bajnai.
Şi totuşi, la peste un deceniu Ungaria a reîntrat în chingilenevoii de consolidare fiscală.
Janos Kornai are se pare dreptate când spune că cele mai multe ţăripost-comuniste au "sisteme asistenţiale premature" (prematurewelfare systems), care trăiesc peste posibilităţi.
Dar nu este mai puţin de semnalat că în Ungaria s-au comis erorimajore de politică economică (ca la noi de altfel...) în anii dinurmă, că s-a minţit, că s-a încercat câştigarea de alegeri cupomeni electorale. Aceasta a recunoscut chiar fostul premierGurcsany. Una peste alta însă, Gordon Bajnai a adoptat măsuri decorecţie serioase, care au permis Ungariei revenirea pe pieţelefinanciare cu emisiuni de obligaţiuni.
Iar aceste corecţii s-au efectuat într-un mediu extern potrivnic(din cauza crizei financiare), faţă de contextul internaţional deacum 10-15 ani. Însă situaţia finanţării deficitului bugetuluipublic rămâne fragilă având în vedere dimensiunea datoriei publice,dobânzile pe pieţele de credit şi, mai ales, perspectiva decreştere economică.
Ca principiu, dacă, odată revenită, creşterea economică nu va aveao rată superioară nivelului dobânzilor plătite în contul datorieipublice problemele se vor agrava -pentru Ungaria, România şi alteţări. De aceea este necesară consolidarea fiscală, dar cum o facicontează. Este nevoie totodată de reforme structurale şi absorbţiemasivă de fonduri europene, care să favorizeze creştereaeconomică.
România are nevoie de corecţii majore în cheltuielile publice, dereforme structurale, care să aducă deficitul la un nivel de sub 4%în câţiva ani.
Este de reţinut că dacă în anii trecuţi peste 80% din deficitul decont curent era deţinut de sectorul neguvernamental din 2009situaţia este completamente schimbată: în 2009 deficitul de contcurent a fost inferior deficitului bugetului public.
Această inversare exprimă implozia producţiei interne ca urmare alipsei de finanţare fiind vorba aici de o ajustare forţată. Fărăposibilitatea de a finanţa deficitul bugetar în 2009 scădereaproducţiei în România ar fi fost bine peste două cifre.
Sunt posibile corecţii bugetare şi reforme structurale la noi fărăasistenţă externă? La această întrebare trebuie să răspundă ceicare pledează pentru denunţarea acordului cu FMI, UE şi BancaMondială.
În acest context trebuie să reliefăm importanţa strategică aabsorbţiei fondurilor europene, ca mijloc de atenuare a durerilorce însoţesc consolidarea fiscală.
Totodată, trebuie să discutam despre nevoia de politicăindustrială, pe fondul regândirii modelului de creştere economică.În România trebuie să stimulăm economisirea internă pentru ainvesti mai mult din resurse proprii.
Teza că nu ne putem dezvolta fără import masiv de capital, esteunilaterală; ea neglijează experienţa istorică în diverse regiuniale lumii, ascensiunea unor economii emergente care învăţând dineşecul deschiderii premature a contului de capital (cu risculinstabilităţii financiare), au câştigat lupta cu subdezvoltareaprin încurajarea economisirii interne, susţinerea capitaluluiautohton.
Cât de posibilă este o schimbare de strategie economică încondiţiile apartenenţei la UE este o întrebare legitimă, dar a nuprivi spre toate azimuturile, a nu învăţa din erori ne condamnă laun statut periferic.
Ultime analize ale FMI ca şi un raport Bruegel-IWWA (ce va fi datpublicităţii curând) sunt de consultat în acest sens.
Daniel Dăianu este profesor de economie, fost ministru definanţe
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
