Economia de piaţă înseamnă şi alocarea resurselor (factorilor de producţie) în funcţie de raritatea lor, care este întâlnirea între cerere şi oferta de resurse. Procesul de alocare, de mişcare a resurselor, poate fi judecat pe termen apropiat, sau pe termen mai lung, cand tendinţe de durată îşi spun cuvântul. Dar, una peste alta, evoluţii pe termen scurt (conjuncturale) şi de profunzime (pe termen lung) se văd în preţuri; acestea din urmă rezultă din şi ilustrează tranzacţii. Cu căt tranzacţiile sunt mai puţin influenţate de anumiţi actori, adică cu cât ele cuprind un număr cât mai reprezentativ de operatori din piaţă, cu atat ele sunt mai relevante pentru întalnirea dintre cerere şi ofertă. Ce vreau să spun este că preţurile sunt cu atât mai edificatoare privind situaţia economiei cu cat ele intră mai puţin sub incidenţa unor "market-makers" care încearcă să extragă rente, să manipuleze.
Criza financiară actuala a scos la iveală multe nereguli, asimetrii flagrante între stimulente oferite de pieţe şi penalizări (care ar trebui să fie în natura funcţionării pieţelor), subestimare de riscuri, confuzii de ordin conceptual precum echivalarea stabilităţii preţurilor cu stabilitatea financiară, abuzuri grosolane de poziţii dominante pe piaţă, etc –toate într-un regim lax de reglementare şi supraveghere. Şi la noi se discută despre aceste fapte de când a izbucnit criza. Mai puţin însă a fost abordat un aspect cheie, care devine obsesiv atât pentru actorii din pieţe cât şi pentru bănci centrale, autoritaţi de reglementare şi spupraveghere în Europa, în SUA. Mă refer la standarde/repere de bază, cu ajutorul cărora se fac tranzacţii financiare şi nu numai, activitatea economică în ansamblu. Scandalul iscat de manipularea Libor/Euribor (rate pe piaţa interbancara) a deschis o pagină nouă în examinarea cortegiului de fapte care lovesc în reputaţii organizaţionale şi în încrederea în pieţe. Nu cu mult timp în urmă, a fost deschisă o investigaţie privind manipularea indicilor ce privesc piaţa unor produse de bază (ex: ţiţeiului).
Drept este că fapte de manipulare a pieţelor fac parte din realitatea economică, că din totdeauna firme mari au încercat să folosească poziţii dominante; abuzul de poziţie dominantă nu face parte din istoria recentă. De aceea s-a şi dezvoltat legislaţia antittrust, în SUA, în Europa, în alte ţări ale lumii. Şi când a fost necesar s-a recurs la spargerea unor organizaţii foarte mari; cazuri faimoase sunt splitarea lui Standard Oil la începutul secolului XX, sau spargerea ATT (American Telegraph and Telephone) după al doilea razboi mondial. Ai spune că manipularea Libor de către băncile mari care ofereau date pentru stabilirea reperului (benchmark) intră într-o fenomenologie nesurprinzătoare. Da şi nu! Este da, dacă avem în vedere că manipulări au existat şi vor mai exista. Şi la noi Consiliul Concurenţei se luptă cu conivenţe periculoase. Nu este de acceptat dacă ne gândim la rolul fundamental pe care îl joacă unii indici, unele standarde (ca repere) pentru imensa gamă de tranzacţii financiare şi comerciale. De la Libor (sau Euribor) porneşte aproape totul în cifrarea produselor financiare. Marele şi regretatul actor Fintesteanu în piesa Topaze spunea ceva de genul, "baza fundamentului"; cam aşa ceva, dacă se iartă incongruenţa semantică, ar fi asemenea repere/standarde în măsurare, evaluare şi deci, pentru decizii/opţiuni ale firmelor, investitorilor.
Avem în scandalurile legate de standarde/indici (benchmark), cu implicaţiile lor, teme asupra cărora este de gândit. Cum este posibil ca un proces de stabilire a unor standarde atât de importante să fie manipulat atât de lung timp, cum de conducerile băncilor respective au neglijat aşa ceva? Altă intrebare ar fi, în ce măsură a fost denaturat procesul de formare a unor repere şi ce efecte au avut rentele extrase pentru alocarea resurselor? Şi aşa industria financiară este percepută ca fiind beneficiara unor subvenţii implicite şi explicite prin prisma ajutorului acordat de guvene şi bănci centrale pentru a se evita un dezastru (prăbuşirea sistemului).
Dincolo de răspunsuri la întrebări ca cele formulate survine o problemă operaţională imediată: cum să fie reformat procesul de stabilire a standardelor cheie astfel încât să revină încrederea pe pieţe. Fiindcă, această încredere depinde de revelarea (formarea) indicilor pe bază de tranzacţii de piaţă (transactions based), în condiţiile în care procesul nu este manipulat. Adică pieţele să funcţioneze cât mai corect, transparent! Este nevoie deci de transparenţă, de raportări corecte, de respectarea regulilor intra-organizaţionale (reguli de conformare aplicate strict) şi cele care privesc conduita pe pieţe.
Criza a adus şi îngheţarea pieţelor, ceea ce înseamnă tranzacţii puţine, uneori deloc. Iar atunci când se face "mark to market", adică cotarea activelor la preţuri din piaţă, este posibil ca aceastea să deprecieze nemeritat numeroase active –din cauza lipsei de lichidităţi (este problema "fair value"). De aceea intră în discuţie estimarea unor indici, mai ales că nu orice indice este un dat primar al pieţelor, chiar şi atunci când existaă număr mare de tranzacţii.
Morala din scandalul indicilor/standardelor cu care se lucrează este că pieţele trebuie să fie protejate de abuzuri de poziţie dominantă, să se promoveze transparenţa şi raportarea corectă, bunele practici. Iar aceste bune practici trebuie să fie promovate mai ales de organizaţii (firme) mari (care sunt şi market makers), dintre care unele au greşit adesea în conduita lor pe pieţe. Francezii, cand ceva important nu este în regulă, mai spun "ils ont perdu les pedales" (au pierdut pedalele). Într-un fel, recredibilizarea standardelor/indicilor ar fi o recuperare a pedalelor la bicicleta sistemului bancar, a sistemului financiar în ansamblu.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
