Planurile Germaniei de a pune definitiv Grecia cu botul pe labe au fost amânate, după apariţia în presă a a documentului prin care Atenei ar fi urmat să-i fie impus un comisar străin care să supravegheze conturile ţării.
Grecia nu se mai află pe agenda discuţiilor de astăzi ale summit-ului UE. Dar ceea ce se vede cu ochiul liber este că nici tehnocratul Lucas Papademos, şeful Guvernului de la Atena, om uns cu toate alifiile, nu reuşeşte, la peste două luni de la preluarea mandatului, să ajungă la un acord cu creditorii şi să impună durele măsuri de ajustare bugetară care încă i se cer şi i se vor cere până la epuizare Greciei.
Germania crede că a găsit soluţia: Berlinul vrea ca Atena să cedeze controlul asupra deciziilor privind taxele şi cheltuielile unui aşa-numit "comisar pentru buget", iar aceasta să fie o condiţie pentru al doilea pachet de ajutor financiar, de 130 miliarde de euro.
Ce ar însemna acest lucru? Practic, o extindere fără precedent a controlului Bruxelles-ului asupra unui stat membru al UE, întrucât măsurile guvernului elen vor putea fi blocate dacă nu vor fi pe placul şi în ton cu ţintele stabilite de creditorii internaţionali.
Grecii sunt furioşi, iar Financial Times îl citează pe unul dintre oficialii de la Atena: "O propunere de tot râsul!"
Oare chiar de tot râsul? UE se pregăteşte astăzi să finalizeze planul de stabilitate bugetară la nivelul zonei euro (vom şti la sfârşitul acestei zile cum se va chema el de fapt), plan pe care România îl va accepta cel mai probabil fără rezerve. Ce ar urma să spună acesta în esenţă? Statele care depăşesc deficitul structutal peste nivelul de 0,5% din PIB, intră sub monitorizare. Bugetele lor vor fi aprobate de Comisia Europeană. Ceea ce este egal cu o pierdere de suveranitate. De altminteri, un prim experiment a fost făcut la începutul acestui an când proiectul de buget al Belgiei a fost respins de Comisia Europeană care a avut obiecţii că Guvernul de la Bruxelles poate să-şi reducă deficitul bugetar la sub 3% din PIB (cum prevede Pactul de Stabilitate şi Creştere). Drept urmare, Guvernul belgian a trebuit să accepte mârâind noi tăieri de cheltuieli de aproximativ 0,5% din PIB. E adevărat, Belgia nu a intrat sub monitorizare?
De fapt, cum a ajuns Grecia la situaţia de astăzi? Uitaţi-vă la expunerile pe Grecia. Datele din vara trecută arătau că cei mai mari creditori externi ai Greciei sunt băncile din Franţa (9,3 mld. euro), urmaţi de cele din Germania (7,9 mld euro) şi abia la mare distanţă urmează entităţi din Portugalia (2,2 mld euro), Marea Britanie (2,2 mld. euro) sau Italia (1,1 mld euro). BNP Paribas are creanţe greceşti de 5 mld. euro, Dexia (bancă franco-belgiană) de 3,4 mld. euro, iar Commerz Bank (Germania) de 2,9 mld. euro. Între timp, lucrurile s-au mai ajustat, dar datoriile Greciei tot uriaşe rămân.
Aşadar, cum s-a ajuns aici? Când Guvernul grec arunca cu bani în stânga şi în dreapta şi-şi vedea apoi visteria goală se ducea cu căciula în mână la băncile greceşti, dar şi la cele din Germania şi Franţa care-i dădeau bani pentru că afacerile cu grecii erau profitabile. La extremă se poate spune că germanii îi împrumutau pe greci ca aceştia să cumpere (şi) produse nemţeşti. Nimeni nu-şi punea problema că nu va mai vedea banii înapoi. Când lucrurile au început să scârţâie, toată lumea a uitat de asta şi, tot o bancă, Goldman Sachs, a ajutat Grecia să-şi măsluiască o parte din conturi.
Oricum povestea este extrem de dificilă pentru greci. Nu este de mirare că ziarele din Marea Britanie fac un zid în faţa grecilor: un comisar fiscal ar anula din prerogative statului grec, ceea ce ar semănă o ştirbire, dacă nu cu o anulare a suveranităţii ţării. Este ceea ce britanicii nu vor să audă, dacă în joc este cumva şi pielea lor.
Dar cât vor mai trena lucrurile? Ceea ce se va stabili la summitul de astăzi al UE este, în bună măsură, o cedare benevolă de suveranitate.
Cum poate România să privească această situaţie?
Haide să vedem evoluţia deficitului bugetar al României: 4,8% din PIB, în primul an de criză, 2008, 7,2% din PIB în 2009, 6,5% din PIB, în 2010, 4,35% din PIB în 2011 şi 1,9% din PIB ţinta pentru 2012. Deficitul a început să scadă, dar preţul plătit a fost amar: tăierea salariilor bugetarilor cu 25% şi majorarea TVA de la 19% la 24%.
În vreme ce-şi ajusta cheltuielile tăind salariile, Guvernul continua să arunce bani pe fereastră prin aşa numite investiţii: ZF arată astăzi că deşi în 2009, 2010, 2011 s-au alocat şi cheltuit în total pentru bazine de înot (13 bazine) 31 de milioane de euro, doar două dintre acestea sunt gata şi numai unu poate fi în acest moment folosit.
Administraţiile locale au intra şi ele în jocul cheltuielilor fără cap. De pildă, comuna Feldoiara (Braşov) a atribuit anul trecut un contract de 808.000 lei pentru "îmbunătăţirea calităţii mediului prin realizarea de spaţii verzi în comuna Feldioara", în vreme ce Municipiului Salonta a achiziţionat un joc online, pentru suma de 115.000 lei pentru ca, la câteva săptămâni, să ceară şi să primească bani de la Guvern pentru "echilibrarea bugetului local."
Toate aceste sume "mici", fac în total miliarde de euro.
În aceeaşi vreme, Ministerul Transporturilor a finalizat anul trecut doar 58 km. de autostrăzi, cu peste 2 mld. euro pe care i-a avut pe mână.
Ce vrea să însemne asta? În trecut, cheltuielile necesare sau celei aiurea treceau în deficit bugetar în momentul în care nu erau destule resurse. Statul se împrumuta. De acum înainte, când cheltuielile ameninţă pragul deficitului structural (care exclude sumele pentru plata datoriilor) de 0,5% din PIB atunci un comisar de la Bruxelles va veni şi va dicta politica fiscală a României. Şi nu va spune: cheltuiţi aiurea cu bazine de înot, deci nu se aprobă această cheltuială, va spune cum face FMI, încadraţi-vă în deficit. Nu puteţi? Majoraţi taxele să aveţi mai mulţi bani, sau tăiaţi salariile.
Unde ne întoarcem în această situaţie? În istorie, România (sau Ţările române) au avut perioade lungi în care politicile i-a fost dictat de alţii: de otomani, în timpul ocupaţiei otomane, de ruşi în timpul regulamentului organic, din nou de ruşi, în timpul ocupaţiei sovietice de după al doilea război mondial. De asta nu a avut atât amar de ani propria-i politică de dezvoltare.
România poate evita repetarea istoriei printr-o politică de cheltuieli riguroasă. Nu se poate izola în UE refuzând regulile care vor apărea. Poate, în schimb, printr-un control strict al finanţelor statului să evite "amestecul în treburile interne", sintagmă folosită excesiv în vremea comunismului. În fond, când Grecia vorbeşte despre pierderea suveranităţii în cazul impunerii dictatului Bruxellesului asupra finanţelor ţării, are cât se poate de multă dreptate: Guvernul elen ar fi o simplă marionetă, iar Parlamentul o simplă adunătură de oameni. Întrebarea e: mai poate evita Grecia acest scenariu catastrofă? Şi ce poate învăţa România de aici?
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
