Mulţi dintre managerii care participă pentru prima dată la şedinţele corporatiste se întreabă cum, cât, dacă şi care ar trebui să fie intervenţia lor vizavi de subiectele abordate în discuţiile cu şefii. Dacă sunt prea vorbăreţi, s-ar putea să li se ia în nume de rău, pentru că e posibil să bată câmpii, iar dacă tac, înseamnă că nu vor să se facă remarcaţi şi că nu ar trebui să se aştepte prea curând la o promovare.
Un consilier de credite dintr-o bancă locală povestea despre faptul că o colegă de-a sa, cea mai "vocală" din timpul şedinţelor şi care dădea cele mai multe sfaturi de îmbunătăţire a proceselor din bancă, era de pe ultimele locuri în topul angajaţilor cu cele mai multe vânzări de credite, iar cei mai buni aveau o atitudine mai "temperată" în discuţii. Şi cazul nu e singular.
"Am lucrat direct cu mai mulţi CEO în viaţa mea, am fost întrebat şi obişnuit să îmi spun părerea, nu prea tac dacă am ceva de spus. Însă am oameni cu care mă întâlnesc lunar de trei ani de zile şi nu scot o vorbă în şedinţă. Probabil intimidaţi de şefii mai mari, preferă să tacă decât să facă vreo greşeală. Sau sunt introvertiţi. Am cunoscut alţii care vorbeau tot timpul neîntrebaţi şi pe lângă subiect, ca să pară interesanţi şi care ar fi rămas mult mai interesanţi dacă tăceau", spune un director dintr-o bancă locală.
Angajaţii spun că în majoritatea cazurilor este bine să fie undeva la mijloc, nu să tacă tot timpul, ca să nu creadă restul că nu au niciun interes, dar nici să pună întrebări la fiecare problemă care se ridică. Majoritatea însă eşuează în tonalitatea pe care o folosesc atunci când spun ceva cu care nu sunt de acord.
"Rar am văzut performeri care să fie vorbăreţi în şedinţe. De obicei, cei care au rezultate bune tac, pentru că oricum ştiu destul de bine ce o să se întâmple - adică nimic - chiar dacă îşi expun punctul de vedere, pentru că decizia este deja luată", spune Răzvan, analist servicii clienţi în cadrul unei companii de cercetare de piaţă.
În lumea corporatistă, mai ales în companiile care activează în domeniul comunicării, s-a implementat ideea că şedinţele şi discuţiile trebuie să fie la ordinea zilei, aşa că angajaţii s-au adaptat.
"Problema este că se vorbeşte orice în şedinţă, mai puţin ce trebuie. Dăm fiecare câte un raport succint şi pe urmă discutăm despre ce s-a mai întâmplat în lume. Şedinţele sunt un fel de pretext de a trage chiulul de la muncă, ne simţim ca în liceu", spune Carmen, 24 de ani, care lucrează într-o grup de companii cu activităţi în domeniul media. Indiferent dacă joacă sau nu un rol cheie în cadrul discuţiilor din şedinţele la care participă, specialiştii îi sfătuiesc pe manageri să încerce să se implice în conversaţie, pentru că au fost convocaţi pentru un motiv şi să se gândească că modul în care reacţionează poate fi o etapă a evaluării pe care angajatorul o face celor care urmează să fie promovaţi. Însă practicile corporatiste au fost prost înţelese sau preluate în rândul multor multinaţionale cu prezenţă locală.
"Puţini oameni ştiu ce şi cât să vorbească într-o şedinţă. Oricum, românii adoră şedinţele. Când nu au treabă, fac o şedinţă. Asta justifică venitul lor la serviciu, nimeni nu le poate reproşa nimic. «Am avut o şedinţă de trei ore, dom'le»...«Şi care a fost rezultatul?». «Trebuie să ne mai întâlnim o dată!»", mai spune directorul din bancă.
Ce credeţi: este mai bine să te faci remarcat fiind "vocal" în şedinţe sau ar trebui să taci dacă nu te întreabă nimeni nimic? Sunt benefice şedinţele dese?
Aşteptăm opiniile şi comentariile dvs. la adelina.mihai@zf.ro,www.zf.ro/profesii/ sau pe pagina de Facebook a ZF.
Ce au răspuns cititorii ZF la subiectul de săptămâna trecută: "Când sunteţi invitat la restaurant de un partener de afaceri, îi «rupeţi» cardul?".
Cosmina A.
Pe mine nu m-a învăţat nimeni "business etiquet" nici înainte şi nici după ce am devenit manager, fie că am fost în companii multinaţionale, fie că am fost în companii româneşti.
Cumva, am ştiut din cei 7 ani de acasă că dacă cineva te invită undeva, este bine să aştepţi ca la masă cealaltă persoană să "dea tonul". Indiferent dacă era o prăjitură când eram copii sau un suc când eram adolescenţi sau o pizza în studenţie. Este o dovadă de respect şi mulţumire faţă de faptul că acea persoană îţi face onoarea să te invite undeva, suportând cheltuiala aferentă ieşirii. Şi la fel mă aşteptam să considere şi alţii potrivit.
Personal, am avut o singură dată surpriza de a invita mai mulţi parteneri de afaceri undeva şi de a constata că unii erau foarte porniţi în a-mi "rupe cardul", aşa cum bine spuneaţi în titlul articolului. M-am învăţat minte şi prefer să precomand un platou rece la începutul mesei, care prin consistenţă să dea o idee despre "nivelul financiar" al mesei respective. Cam toate restaurantele au astfel de platouri, gen bufet rece, care te scutesc de multe surprize pregătite de comeseni.
Dacă eşti invitat, respectă şi mulţumeşte-i persoanei care plăteşte. Dacă eşti cel care invită, încearcă să "dai tonul distracţiei".
Alex
Dacă "a rupe cardul" înseamnă o sumă mare relativ la posibilităţile persoanei/firmei, atunci răspunsul este "nu". Nimeni nu are interes să facă afaceri cu persoane/firme slabe din punct de vedere financiar.
Dacă "a rupe cardul" înseamnă a cheltui o sumă mare de bani, atunci răspunsul este "depinde". Depinde de ocazie, de relaţia cu persoana/firma respectivă. 1.100 de lei pentru o masă în două persoane nu mi se pare mult.
Robert
Pentru Alex: 1.100 de lei â 250 de euro. La un restaurant de fiţe (nu mă refer cu pahare din aur şi podele din diamant) poţi mânca lejer tot ce pofteşti în 150 de euro. Şi când spun lejer, mă refer la faptul că nu trebuie să tragi cu ochiul spre preţurile din dreapta. 250 de euro nu mi se pare exorbitant pentru o masă în doi, dar totuşi e multişor.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
