Ce ni se întâmplă e de înţeles într-un anume fel: trăim „vremuri interesante“ şi ochii societăţii sunt aţintiţi către scena politică. Valurile de neîncetate frământări din structurile puterii acaparează tot mai mult opinia publică. Dacă însă problematica economică, domeniu de care depinde fundamental bunăstarea populaţiei, va continua să rămână în planul doi al dezbaterii publice, planul întâi fiind dominat de politică, preţul plătit va fi uriaş. Primenirea radicală a vieţii economice, de care avem nevoie ca de aer, nu are cum să se producă atât timp cât societatea românească va continua să inhaleze doza de pesimism ce-i este administrată zilnic şi nu se va mobiliza să grăbească ducerea la bun sfârşit a reformelor întârziate. Dar nu văd cum ar putea fi grăbită înaintarea pe calea restructurărilor până când, în dezbaterea publică, interesul pentru economie nu va fi cel puţin egal cu interesul pentru politică.
Un preţ îl plătim deja. Pentru că de ţările dezvoltate suntem la distanţe mari, despărţiţi prin nivelul tehnologic, productivitatea muncii, calitatea produselor, standardul de viaţă. Iată redutele! Ne încumetăm să le cucerim într-un efort de a obţine un loc mai bun în lumea noastră concurenţială? Fiindcă lumea asta, acum – când simte în ceafă răsuflarea rece a turbulenţelor de pe pieţele financiare, când recesiunile lovesc mai multe ţări din Uniunea Europeană, iar şomajul face ravagii pe întreaga planetă – continuă să fie dominată de standarde de competitivitate. Ei bine, în competiţiile acestei lumi, noi ce şanse avem? Pe ce locuri ne-am putea plasa în anii ce vin? Fără îndoială, judecarea direcţiei în care merge România (dacă e bună ori nu e bună) nu poate fi ruptă de esenţa acestor întrebări.
Bineînţeles, răspunsul corect e legat de măsurătorile făcute cu indicatori de performanţă economică. Şi cum în România PIB-ul e cu semnul plus în al treilea an consecutiv, deficitul bugetar a revenit în matcă în timp ce contul curent a devenit excedentar, datoria publică continuă să fie sub plafonul admis, stabilitatea financiară e deja consolidată, iar şomajul scade, concluzia firească e că toate cele şase locomotive care trag trenul economiei noastre au în momentul de faţă ritmuri de înaintare mai bune decât cele din multe alte ţări ale Uniunii Europene, inclusiv din zona euro. Ciudat paradox: mergem mai bine şi stăm mai rău! Problema este că trenul nostru are mari întârzieri de recuperat.
Dar unde merge acest tren?
O gară terminus nu există. În Uniunea Europeană, 28 de trenuri aleargă pe 28 de linii în aceeaşi direcţie, ţintă fiind un şir de gări, de fapt un şir de etape ale unui proces complex numit Bunăstare. Cursa e grea. Obstacolele se înmulţesc: datorii publice în creştere, şomaj, dificultăţi în recapitalizarea băncilor etc., etc. Unele trenuri, mai ales din zona euro, deşi au poziţii înaintate, merg când mai repede, când mai încet sau chiar dau înapoi. Fiindcă terenul – un sistem integrat de pieţe libere, pieţe de producţie, de consum, monetare, valutare, de capital – e accidentat. Şi dacă locomotivele nu funcţionează ca nişte ceasornice, se poticnesc. De ce atunci, dacă ritmurile noastre sunt mai bine – şi sunt! –, nu începem să recuperăm din decalaje? Fiindcă societatea românească încă n-a înţeles că nu-i de ajuns să obţinem în economie ritmuri ale creşterii economice mai bune decât ale concurenţilor noştri. Esenţial este să avem un PIB cu o structură nouă, cu valori adăugate care să aducă bunăstare pentru o mai mare parte a populaţiei, condiţia fiind întoarcerea la respectul pentru lucrul bine făcut. În toate sferele societăţii.
Cum ştim dacă un lucru este ori nu bine făcut? Răspunsul nu-l putem afla decât în focul competiţiei globale. Japonezii, în anii 1980, când erau pe cai mari, fabricau două tipuri de produse: pentru piaţa internă şi pentru export. Produsele pentru piaţa internă erau făcute… atât cât puteau ei de bine să le facă. Fără niciun rabat. La export, în schimb, mai coborau ştacheta, pentru a fi în consens cu standardele internaţionale, care erau ceva mai joase decât ale lor. Aşa ar fi normal să facem şi noi: să privim în jur, să vedem la ce standarde se lucrează în lume şi acolo să ne potrivim ştacheta. Mai sus, mult mai sus decât este acum.
Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 24.07.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
