În cadrul unui eveniment pe care l-a organizat miercuri Ziarul Financiar, pentru prima dată trei înalţi funcţionari din cadrul CNADNR, directorul şi încă doi responsabili cu vechime de peste opt ani în cadrul instituţiei au răspuns timp de două ore întrebărilor cu privire la stadiul autostrăzilor din România.
La o primă părere, oamenii par serioşi. Au venit cu dosare cu zeci de pagini, au explicat tehnic cum sunt „faultaţi” de contestaţii atunci când încearcă să pună restricţii de participare la studiile de fezabilitate recent lansate pentru 10 autostrăzi, au dat câteva estimări privind momentul când se vor semna contractele de concesiune Bucureşti-Comarnic şi au avut curajul să evalueze numărul de kilometri de autostradă care vor fi gata în 2014.
Cu 1,5 mld. euro buget, CNADNR este una dintre cele mai bogate instituţii de stat din România. În jurul său roiesc interese uriaşe. Aparent, avem de-a face cu nişte tehnicieni care încearcă să îşi facă treaba, iar când sunt întrebaţi de ce astăzi avem doar 600 de km de autostradă, cu toate că în ultimii 10 ani CNADR a avut un buget total de 14 miliarde euro, găsesc justificări.
Ce nu sesizezi este empatia cu enervarea noastră că la 25 de ani după Revoluţie România nu are o autostradă întreagă de la est la vest, nu are o centură gata a Bucureştiului, capitala care dă 25% din PIB-ul României.
„Ştiţi, eu vorbesc în termeni tehnici, centura nu are profil de autostradă, ci este un drum pe patru benzi, cu parapet despărţitor, care se intersectează cu celelalte drumuri la intersecţii pe acelaşi nivel. Deci nu este o autostradă”, a ţinut ieri să precizeze unul dintre directori, cu peste 10 ani vechime în cadrul companiei, la intervenţiile ZF privind stadiul construcţiei acestei rute. Zău? Păi atunci, mai bine ne explicaţi de ce nu e o autostradă. „Pe partea de Centură Sud a Capitale, din lipsă de finanţare, înregistrăm o vechime a proiectului de 4-5 ani. Suntem nevoiţi să reziliem aceste contracte şi să refacem studiul de fezabilitate”, spune directorul din CNADNR. Pronunţă „patru - cinci ani” cu o lejeritate înspăimântătoare. Păi în „patru-cinci ani”, lipsa unei centuri complete pentru Bucureşti a produs pagube poate de zeci de miliarde de euro, având în vedere că Bucureştiul produce în fiecare an un PIB de circa 33 de miliarde euro. Un oraş care nu respiră din punct de vedere al transportului este un oraş care nu poate respira economic. Şi ei spun lejer „da, o să le reziliem contractele”, „da, de acum în doi ani vor fi gata”.
De multe ori stai şi te întrebi – oare cei care au banii pe mână, sunt responsabili de proiecte, nu merg pe aceleaşi drumuri ca şi noi? Nu stau şi ei cu orele în trafic, nu văd ce diferenţă este între transportul din Ungaria, Austria, unde nici nu există oraş de peste 500.000 de locuitori fără o centură cu cel puţin 2 benzi? Ce fel de oameni sunt şi cum de nu se enervează astfel încât să găsească odată o soluţie şi să nu mai vină cu justificări infinite despre ceea ce alţii arată că se poate face într-un timp mult mai scurt şi la jumătate din preţurile de la noi.
O bâlbâială generală au fost răspunsurile la întrebarea „De ce se reziliază abia acum contractele pentru centura de sud a Bucureştiului” – la trei, patru ani de la semnarea contractelor, perioadă în care cei care ar fi trebuit să înceapă lucrările nu au bătut niciun ţăruş. Nu au avut bani? Dacă nu au avut, de ce nu au avut? Era altceva în România mai important de finanţat decât Centura Bucureştilor?
Ne-am fi aşteptat ca de la noua putere să vină să arate cum între 2008 şi 2012 au fost aruncate sute de milioane de euro pe drumuri în creierii munţilor şi să explice astfel unde se scurg banii care vin în fiecare an de la buget. Pentru că CNADNR este de fapt compania de stat cu cele mai mari pierderi din România. La 1,5 miliarde euro buget alocat anual, doar 300 mil. euro sunt venituri din rovinietă, iar restul de 1,2 miliarde euro sunt finanţări de la bugetul de stat. Nu a ştiut să răspundă directorul CNADNR pe loc la întrebarea „Cât din cele 1,5 miliarde de euro alocate în 2014 sunt bani pentru autostrăzi şi cât pentru drumuri naţionale”, deşi poate că era de aşteptat să fi avut în cap aceste cifre.
În toată afacerea, măcar un lucru este de apreciat: faptul că în sfârşit aceşti oameni au ieşit din „scorburile” lor de funcţionari, măcar îi vedem la faţă pe cei care au pe mână 1,5 miliarde euro şi ţin România în loc de ani de zile, pentru că nu îşi fac treaba să construiască şosele în ritmul necesar. Când o să reuşim să îi şi enervăm, poate vom avea şi rezultate.
