„De la început îi doresc Ziarului Financiar la mulţi ani şi, cum a spus şi Cristi (Hostiuc, directorul editorial al ZF - n.red.), 100 de ani de acum înainte. Mai vreau să îmi îngăduiţi să îi mulţumesc călduros domnului Camdessus pentru că este împreună cu noi la această reuniune ocazionată de împlinirea a 15 ani de când avem un prestigios jurnal cotidian, economic şi financiar.
Timpul, spun eu, coincide fericit cu o perioadă tumultuoasă, dar în general benefică în istoria României. Acum îmi dau seama cât de repede au trecut cei 15 ani. M-am uitat la imagini, în noiembrie 1998, şi, într-adevăr, în holul de marmură al Băncii Naţionale, am găzduit lansarea Ziarului Financiar. Am considerat un fapt firesc ca o instituţie fundamentală a statului, cum este cea pe care o reprezint, să găzduiască lansarea unui cotidian financiar şi economic. Nu primul din România postcomunistă, dar primul de adâncă specialitate şi, în orice caz, primul care a rezistat cu brio şi a trecut peste multe perioade de încercări.
Atunci şi acum
Am spus atunci, repet acum, că sistemul bancar nu poate să funcţioneze mai bine decât într-un climat dominat de un minim de cultură economică şi financiară. Aş adăuga astăzi, după 15 ani, că prin legătura strânsă cu mass-media, inclusiv cu Ziarul Financiar, noi, la Banca Naţională, ne străduim să dezvoltăm la nivelul publicului larg cultul pentru legităţile economice, pentru rigoarea financiară şi pentru rigoarea bancară. O facem din interes propriu, pentru că o politică monetară corectă este propagată mai uşor într-un mediu economic unde avem un minim de cultură economică şi financiară.
Cristian Hostiuc mi-a sugerat să spun câteva lucruri despre economia României, uitându-mă în viitor, la următorii 5 ani. Vă promit că aşa voi face, dar pentru că suntem la o gală a Ziarului Financiar, şi pentru că suntem şi în prezenţa domnului Camdessus, o să mă uit puţin şi în trecut, să încerc să scot câteva lecţii.
O predicţie ce nu s-a validat
În primul rând aş sublinia o remarcabilă coincidenţă. Anul lansării Ziarului Financiar, 1998, a fost şi anul unui eveniment înregistrat la Banca Naţională şi în sistemul bancar. Aş spune că a fost un eveniment pentru toată viaţa României. La 1 februarie 1998, dacă vă mai aduceţi aminte, dacă nu, vă aduc eu aminte, a avut loc trecerea la convertibilitatea de cont curent a leului. Şi atunci, ca şi în multe alte ocazii, s-a spus: «E prea devreme, nu vom rezista, se va prăbuşi cursul», cum se obişnuieşte nu numai în România în asemenea momente decisive. Dacă ne uităm în spate, acesta a fost nu numai un eveniment monetar, dar şi unul social, urmat pas cu pas cu perseverenţă de noi liberalizări, indiferent de guvernele care au urmat, fără reveniri, şi subliniez acest lucru, până când, în 2006, înainte de intrarea în UE, întreg contul de capital a fost liberalizat şi am putut să vorbim de ceea ce uneori numeam convertibilitate totală a leului. 16 ani, proces care, dacă încercăm să îl comparăm cu ce s-a întâmplat în economiile dezvoltate din Occident, a durat 30-40 de ani. Prin anul 1980 şi ceva, în Belgia încă mai erau cursuri duale. Curs comercial şi curs financiar. 16 ani, probabil puţin mai lung decât în Polonia.
Grea problemă pentru România
Vă rog să îmi îngăduiţi să vă amintesc că în 1998 director general al FMI era domnul Michel Camdessus. Am avut o strânsă colaborare cu dânsul. A fost şi este un prieten al României, o spun cu mâna pe inimă. Ne-a ajutat foarte mult. Aveam o mare frică atunci când ne vedeam cu dânsul, că ne cerea să liberalizăm cursul.
Era o temere generală în această ţară legată de liberalizarea cursului. Convingerea dânsului, care s-a dovedit corectă, este că într-o ţară în care există atât de multe constrângeri, atât de multe presiuni, singurul instrument care te poate autopenaliza dacă nu urmăreşti politici corecte este cursul de schimb. Uneori aş spune periculos, dar nu există alt instrument care să te menţină în direcţia economiei de piaţă.
De aceea şi trecerea la convertibilitatea de cont curent, mai întâi prin liberalizarea cursului, s-a făcut pe întreg anul 1997, împreună cu FMI, şi nu a fost lipsită de asperităţi. S-a liberalizat cursul, am trecut peste acel pas, dar şocul a fost imens. Apoi ne-am ocupat puţin de inflaţie. Grea problemă pentru România. Vă aduc aminte, în 1997 preţurile de consum au crescut cu peste 150%. Uşor-uşor, şi inflaţia s-a domolit.
Să vedem unde este acum România, după 15 ani de la convertibilitatea de cont curent.
În primul rând, am trecut criza fără restricţii valutare. Lucru mare. S-a păstrat în întregime convertibilitatea de cont curent. Cursul este în prezent liber, dar stabil. Este stabil în condiţii de piaţă şi o repet, pentru că este un lucru important.
Unde este România după 15 ani
Într-adevăr, avem acum o rezervă imensă a Băncii Naţionale, de peste 35 de miliarde de euro, însă în 1998 ne chinuiam să strângem un miliard, un miliard şi jumătate, şi Fondul, zgârcit, ca de fiecare dată, abia ne dădea câte o tranşă de 100 - 200 de milioane, iar noi spuneam că avem nevoie de mai mult.
Cursul este liber, într-adevăr cu ameninţarea mută a acestei rezerve mari a Băncii Naţionale, care acoperă mai mult de 70% din toată datoria publică a României, dar este un curs liber.
Cât de important este acest lucru? Vin recent din Argentina. Am ieşit din hotel după ce mi-am lăsat bagajele şi la doi paşi în faţa hotelului am auzit «Change, change» (schimb – n.red.) şi mi-am adus aminte cum arăta România în urmă cu 20 ani. Cursul de pe piaţa neagră e de 10 peso, dacă nu mă înşel, faţă de 6, cât e cursul oficial. 40% depreciere. Mă întreb, ar mai răbda românii această situaţie? În Argentina nu există nicio posibilitate să schimbi la cursul oficial pentru călătorii în străinătate. Ar mai putea să accepte în prezent românii să nu aibă la dispoziţie oricând valută, euro? Este prima sau a doua monedă pentru noi.
Ce mai constatăm dacă ne uităm la România din prezent?
Inflaţia este în jur de 2%, după ce a fost poate problema cel mai greu de rezolvat în România postcomunistă. Rata de politică monetară a coborât la 4%. Rata de împrumut a băncilor, pentru multe împrumuturi, tinde să se ducă sub 10%.
Şi anticipaţiile, care sunt lucruri pe care le uităm mereu, anticipaţiile, încrederea publicului într-o rată scăzută a inflaţiei, sunt ridicate, ceea ce permite ca în continuare dobânzile să scadă. În acelaşi turneu scurt latino-american, în Brazilia am fost aproape şocat când am aflat că inflaţia este 10%, cea oficială, şi că dobânzile la împrumuturi sunt între 60 şi 80%. Mi-am spus: «Ce rău sunt când le cer băncilor să mai scadă dobânzile la împrumu-turi!». Am întrebat un antreprenor cu care stăteam la masă cum explică acest lucru. A spus: «Nu avem încredere. Nu avem încredere că inflaţia va fi ţinută scăzută şi că moneda nu se va deprecia din nou».
România de astăzi
Subliniez acest lucru pentru a spune cât de importante sunt încrederea şi evitarea oricărei reveniri. Oricare deraiaj de la o inflaţie scăzută adânceşte neîncrederea. Corecţia devine din ce în ce mai dificilă.
Ce mai vedem la România în prezent: avem un deficit de cont curent de numai 2% din PIB. Spun numai 2% pentru că din momentul în care am fost numit guvernator, aceasta a fost problema permanentă a României.
După 10 ani de represiune economică, ultimii 10 ani ai comunismului, în care s-a exportat tot şi s-au strâns importurile, a fost acea implozie. Se importa masiv, se exporta puţin. Am depăşit situaţia deficitului comercial? Nu cred, şi poate că nici nu ar fi bine.
Cu un deficit de cont curent de 2% cred că putem vorbi de o mare sustenabilitate a viitorului creşterii economice în România. Aveam 14% în 2007. Cred că a fost corecţia cea mai mare pe care am văzut-o în cei peste 20 de ani de când sunt în funcţie. Aproape 12% din PIB corecţie de cont curent în trei ani. S-au mai făcut şi alte corecţii, în ’96 - ’98, de 3 - 4%, dar 12% nu am mai văzut niciodată. Şi deficitul fiscal este în prezent sub 3%, faţă de 9%, cât era în 2009, când criza a izbucnit şi mărimea deficitului structural nu se vedea. S-a făcut o corecţie pe care în 2008 o prevedeam, când am vorbit în faţa dumneavoastră. Vorbeam despre ajustare. Lumea ar fi vrut să vorbesc despre criză, dar pentru mine, criza este un cuvânt mult prea general. Şi un guvernator vorbeşte greu despre criză, dar despre o ajustare masivă am vorbit atunci. Iar datoria publică a rămas sub 40%, cu toate că s-a dublat în această perioadă.
Sunt acestea cifre goale? Nu. Ştiţi cum se împrumută în prezent România? Cu costuri mult mai scăzute decât Italia, Spania şi alte ţări din zona euro. Stabilitatea macroeconomică, stabilitatea preţurilor, stabilitatea financiară nu sunt vorbe în vânt. Reducerea deficitului fiscal, chiar dacă este dureroasă, nu este o vorbă în vânt. Haide să vorbim sincer, 2% din PIB deficit bugetar este o cifră mică.
Cine a făcut datoriile
Sunt puţin contra curentului de opinie care tot timpul vorbeşte de deficite mai mari, pentru că e nevoie de bani, întrucât după atâţia ani de experienţă am văzut şi partea cealaltă. Aceleaşi persoane care cer deficite mai mari întreabă cine a făcut datoriile, cine le-a creat. Şi apoi, ce înseamnă să ai creştere economică cu deficit mai mic? Este rău dacă în loc să îţi faci o casă cu 200 de lei, o faci cu numai 100 de lei sau 100 de unităţi? Cu bani mulţi se poate construi orice. Arta este să faci ceva cu bani mai puţini, cu costuri cât mai scăzute, dacă vrei să trăieşti mai bine.
În consecinţă, ce ne lipseşte? Ceva răbdare? Nu, nu e vorba de răbdare. Categoric, ne lipseşte o creştere economică mai ridicată, la potenţial, de 4 - 5%. Dar problema pe care o ridic este următoarea: dacă putem să avem această creştere fără să stricăm celelalte echilibre. Aici este problema României în următorii cinci ani. Să stricăm macrostabilitatea doar pentru a avea o creştere economică de 5% nu mi se pare deloc o opţiune fericită. Mi-am făcut această dezvoltare pentru că l-am citit pe tânărul meu coleg, Cristi Hostiuc, care a scris un editorial în ziarul acesta, în aşteptarea domnului Michel Camdessus. Cristian Hostiuc (directorul editorial al ZF) a spus: «Să fie scris în Constituţia României: Guvernele care nu asigură 5% creştere economică să îşi dea imediat demisia». Foarte frumos ce spune el. Şi are dreptate. Dar aş vrea, Cristi, să adaugi ce am spus înainte, «fără să strice ce s-a atins», pentru că a reveni la macrostabilitate e un lucru foarte greu, ţine foarte mult timp. Uitaţi, în Brazilia, cu inflaţia de 10%, dobânzile de încă 70%, pentru că nu au încredere. Aş spune eu o mică răutate: faptul că nu reuşim să trecem de 2% creştere economică în prezent este şi pentru că trebuie să facem nişte corecţii mari. Pentru că am avut o creştere care nu a fost în întregime sănătoasă în trecut. Să ne mai gândim la acest lucru. Mai am un sfat pentru tânărul meu coleg, Cristian Hostiuc, şi anume că el s-ar putea uita la câteva constituţii din lume, să vadă dacă există vreo ţară unde este o asemenea prevedere. Eu, cel puţin, nu ştiu. Dar ştiu ţări unde există prevederea să nu ai o datorie publică mai mare de o anumită cifră, sau să nu te arunci în deficite mai mari. Atunci, aceste situaţii le va comenta el şi va răspunde la întrebarea «De ce există o limită a îndatorării şi nu există o prevedere constituţională care să oblige la o anumită creştere economică?».
Cristi, nu-ţi dau sfaturi, dar vreau să spun că nu ştiam ce voi vorbi în seara aceasta la Gala Ziarului Financiar. M-ai stimulat foarte mult şi acum trebuie să răspund şi la întrebările pe care mi le-ai pus.
Dacă nu o să avem noi grijă, o să aibă alţii grijă de noi
Cred că vom rămâne la nişte indicatori prudenţi de macrostabilitate. Dacă nu o să avem noi grijă, o să aibă alţii grijă de noi, şi trebuie să le mulţumim, chiar dacă, atunci când au grijă de noi, îi mai înjurăm. Dacă e vorba să facem ceva, pentru a avea creştere economică cu 2% deficit bugetar, 2% inflaţie, 2% deficit de cont curent, păstrarea datoriei publice în limite rezonabile, nu prin îndatorare excesivă, trebuie să facem tot ce putem ca să readucem încrederea.
Spre exemplu, încrederea între clienţi şi bancheri. Bancherii spun: «Majoritatea clienţilor noştri sunt decapitalizaţi». Clienţii spun: «Băncile nu ne ajută deloc să ne dezvoltăm, să ne capitalizăm». Unde o fi calea de mijloc? Trebuie să spunem că la Banca Naţională îi primim pe ambii. Eu nu sunt rabin aici să dau dreptate la fiecare. Nu e uşor să readuci încrederea. Mixul de politici trebuie să fie mereu echilibrat. Încercăm să compensăm în prezent, noi, de la BNR, printr-o relaxare de politică monetară, fără să schimbăm echilibrele, faptul că au loc concomitent două lucruri care frânează într-adevăr creşterea economică. Deleveragingul, faptul că băncile occidentale, din considerente interne, îşi restrâng expunerea pe România, şi faptul că noi continuăm o consolidare fiscală. Probabil că «is too much», e prea mult. Aici un fine tuning cred că este necesar.
Mai avem un lucru care depinde numai de noi: să absorbim mai bine fondurile comunitare. Avem sume mari acolo. Bineînţeles că orice investitor este binevenit în România, dar haideţi să absorbim fondurile comunitare, pentru că ele au roluri esenţiale, capitalizează întreprinderile. Majoritatea sunt granturi. Vorbind istoric, acumularea primitivă a capitalului a durat zeci, sute de ani. Cum vrem să capitalizăm nişte întreprinderi care au un trecut de numai câţiva ani? Prin ce? Acumulările interne se fac, dar durează foarte mult, or asta poate să fie o soluţie, granturile economice. Apoi, putem să avem creştere economică şi investiţii mari fără să dezechilibrăm bugetul şi balanţa de plăţi.“
A consemnat Ştefan Stan
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 29.11.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
