Scurtă recapitulare. Faza întâi – anii ’90: starea lichidităţii valutare era critică şi Banca Naţională, pentru a nu bloca puţinele fonduri ce intrau atunci în ţară, nu a impus rezerve minime obligatorii în valută. Faza a doua, între anii 2000 şi 2008: fluxurile valutare s-au înmulţit treptat şi, după 2004, valuta a început să vină în valuri în România; Banca Naţională, care în noile condiţii a învăţat să ţină în frâu valuta, a preluat în rezervele minime obligatorii o parte din sumele primite de bănci. Dacă, în 2002, din fiecare euro intrat într-o bancă 22 de eurocenţi erau adunaţi în „cămara“ de la BNR iar din 2004 suma a urcat la 30 de eurocenţi, din 2006 băncile erau obligate ca pentru fiecare euro intrat într-un depozit valutar sau primit sub formă de împrumut să depună în „cămara“ de la BNR 40 de eurocenţi. Aşadar, banca nu mai putea să dea credite în valută în valoare de 1 euro, ci de numai 60 de cenţi.
Cum s-a ajuns aici? BNR a mizat pe o asemenea măsură, prin care să tempereze creditarea în valută fără a bloca intrarea de valută în ţară, încă din anii ’90. Miza fiind, atunci, obţinerea unei prevederi legale potrivit căreia, în viitor, vor putea fi constituite la Banca Centrală rezerve minime obligatorii în valută. Deşi, în anii ’90, în România nu era niciun pericol de explozie a creditului valutar, BNR a privit în viitor şi a făcut eforturi mari pentru ca în Legea Statutului Băncii Naţionale a României, adoptată în 1998, să fie prevăzută constituirea de rezerve minime obligatorii în valută.
Atunci, în 1998, exista însă şi o altă miză: obţinerea unei prevederi legale potrivit căreia, în cazul pasivelor în valută, să nu fie constituite deloc depozite în cămara băncii centrale. Poate că, în 1998, în Parlamentul României, unii dintre cei care au pledat pentru interzicerea constituirii rezervelor minime obligatorii în valută or fi fost animaţi de cele mai bune intenţii. Şi anume, ca să stimuleze intrările de valută în sistemul bancar într-un moment în care ţara suferea de o dramatică criză de monedă străină. Alţii însă, cu siguranţă, vorbeau în numele băncilor, care nu aveau niciun interes (sau doar credeau că nu au) să nu-şi folosească toate fondurile în activitatea de creditare.
Fără îndoială, renunţarea la constituirea rezervelor minime obligatorii în valută nu ar fi fost o decizie înţeleaptă. Căci în Parlament, atunci, se făcuse de fapt auzit un cântec de sirenă. O chemare stranie către favorizarea valutei, în dauna leului. Numai în acest fel, susţineau atunci avocaţii forţării timpului, ar fi intrat în ţară valută în cantităţi îndestulătoare. Timpul însă, judecătorul suprem, a dovedit cât de mult s-au înşelat. Noroc că, în cele din urmă, înţelepciunea a învins şi, în ciuda multor proteste, unele vehemente, legea a precizat fără echivoc că băncile, pentru pasivele în valută (împrumuturi externe, credite de la băncile-mamă în cazul băncilor cu capital străin, depozite în euro, dolari şi alte monede străine), sunt obligate să-şi constituie rezerve la banca centrală. Decizie firească, venită într-un moment în care privirea în viitor se impunea să fie lucidă. Din aceste motive, în timpul dezbaterilor pentru Legea Statutului Băncii Naţionale, guvernatorul BNR, experţi din BNR au mers în Parlament, le-au vorbit parlamentarilor şi au avut câştig de cauză.
Pentru a respecta adevărul istoric, voi nota că, în Camera Deputaţilor, se stipulase că BNR stabileşte regimul rezervelor minime obligatorii, pe care băncile trebuie să le păstreze în conturi deschise la banca centrală. Senatul, în schimb, în urma unui amendament propus de Comisia buget, finanţe, bănci, a introdus în textul legii un alineat nou, prin care se preciza: „Pentru depozitele în valută nu se constituie rezerve minime obligatorii“. Ceea ce ar fi însemnat, de fapt, instituirea unui regim discriminatoriu în dauna monedei naţionale. Fiindcă în timp ce, în băncile comerciale, formarea lichidităţilor în lei putea fi supusă unor restricţii, dacă realitatea economică o cerea, lichidităţile în valută se puteau constitui în mod discreţionar, prin sfidarea comandamentelor politicii monetare. Acest alineat, în prima formulare dată de Senat, era un bumerang ce ameninţa să lovească în însuşi spiritul legii – acela de a apăra moneda naţională.
Continuarea: miercurea viitoare.
Articol publicat în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 05.03.2014
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
