Nu s-a stins controversa privind cât de justificată a fost asistenţa financiară externă primită de România (alături de alte câteva state nou intrate în UE) în iarna 2008/2009. În acest context este deplânsă creşterea datoriei publice în anii crizei de la sub 18% la circa 37% din PIB în 2013.
Împărtăşesc opinia că o criza de lichiditate (sudden stop), aşa cum s-a manifestat în acei ani, putea conduce la una de insolvenţă. Fapt este că peste tot în UE datoria publică a crescut substanţial în ultimii ani, în medie cu peste 50%, în unele cazuri cu mult mai mult. Explicaţia este simplă, dincolo de intervenţia pentru salvarea sectoarelor bancare, acţiunea guvernamentală de sprijinire a cererii agregate a fost cerută de implozia sectorului privat. Asupra acestor aspecte am stăruit în texte anterioare. Merită să ne aplecăm asupra unei teze ce înmugureşte şi anume: dacă nu ar fi mai bine ca onorarea scadenţelor de plată externă să se facă din economii la buget în loc să se recurgă la rostogolire de datorii.
Este de remarcat că judecata referitoare la folosirea economiilor la bugetul public conţine, nu numai la prima vedere, mult bun simţ. Fiindcă este notorie risipa de resurse în sectorul public. Un raţionament simplu ar suna după cum urmează. Să zicem că volumul de bunuri publice este realizat prin consum de resurse (inclusiv onorarea de obligaţii sociale) ce echivalează cu 35% din PIB. În condiţii de ineficienţă vizibil diminuate (reducere a risipei) ar fi utilizate resurse ce echivalează cu numai 33% din PIB pentru obţinerea aceluiaşi volum de bunuri publice. Aceasta s-ar traduce în economisirea a 2% din PIB ca inputuri ale sectorului public, ce ar putea fi folosite pentru onorarea unor scadenţe externe, pentru reducerea datoriei externe. Socoteala pare, repet, de bun simţ, sau common-sensical, cum ar zice englezii. Problema este însă mai complicată din punct de vedere al impactului asupra cererii agregate, asupra PIB-ului. În esenţă, folosirea de economisire interna pentru plata datoriilor externe echivalează cu un export de capital care ar reduce volumul activităţii economice interne alte condiţii fiind neschimbate (ceteris paribus). Dacă însă, economiile la buget „exportate“ ar fi compensate de alte componente ale cheltuielilor agregate, PIB-ul nu ar fi influenţat în mod negativ. Între asemenea componente ar fi absorbţia de fonduri europene (ce ar compensa în bugetul public diminuarea de injecţii de resurse prin realizarea de economii). Mai concret, exportul de resurse prin plata datoriilor ar fi compensat de import de resurse prin creşterea absorbţiei de fonduri europene. De notat că această aritmetică simplifică mult relaţiile în economie neţinând cont de aspecte dinamice şi calitative. Întrucât este de gândit că absorbţia de fonduri europene ar ajuta la restructurarea economiei. O alta componentă ar fi investiţii străine făcute în economia internă, care s-ar vedea în formarea brută de capital (de investiţii fixe). Şi aceste investiţii ar ajuta restructurarea.
O întrebare ar putea fi: de ce să ne facem griji privind impactul asupra PIB-ului (al economisirii de resurse folosite prin bugetul public) atât timp cât producţia de bunuri publice este neschimbată? Aici, răspunsul ar fi legat de faptul că atunci când statul „oferă“ voit sau neintenţionat rente celor care au contracte cu sectorul public, aceste avantaje necuvenite intră, este de prespus, în circuitul economic intern într-o formă sau alta. Apare o situaţie specială în cazul în care rentele ar fi în totalitate transferate în străinatate, ceea ce ar fi o plecare de capital. Dacă aşa stau lucrurile, economiile la buget folosite pentru onorarea datoriilor (şi care ar rezulta din stârpirea de rente şi reducerea ineficienţei) nu ar afecta volumul activităţii economice interne. Dar este de admis că nu toate „rentele“ pleacă în străinatate, că ele sunt folosite în circuitul economic intern. Cât de productiv şi de util pentru economie, pentru cetăţeni în ansamblu, este de discutat. Apare şi situaţia când rente sunt „tezaurizate“, fiindcă preferinţa pentru lichiditate este mare, înclinaţia spre investiţii este limitată. În această situaţie, efectul tezaurizării la nivelul multor persoane şi firme ar trebui să fie compensat de mişcarea banilor pe filiera bancară. Dar când bancile îşi reduc expunerea pe economia internă, un efect de compensare este mai dificil de aşteptat.
Deci, când economia turează cu puţine motoare (numai exportul susţine cererea internă, în fapt) un export de capital considerabil pentru onorarea scadenţelor ajunse la maturitate invită o nouă recesiune! Acesta este un pericol real. De aceea are sens să încercăm o optimizare a plăţii datoriilor publice externe. Înseamna aceasta sa nu facem economii la bugetul public? Nicidecum, efortul de a elimina risipa, ineficienţa trebuie să fie o constantă a unei guvernări responsabile. Economiile făcute pot alimenta investiţiile publice şi alte nevoi întemeiate; altfel spus, pot schimba structura cheltuielilor publice în favoarea investiţiilor, a bunelor utilizări. Economii la bugetul public pot fi folosite pentru plata datoriilor externe, mai ales dacă reuşim să creştem substanţial absorbţia fondurilor europene, dacă sectorul privat capătă viaţă. Dacă am reuşi sa creştem încasările fiscale în mod substanţial ecuaţia plăţilor externe s-ar simplifica enorm.
Concluzia este: cum şi cu ce plătim datoriile externe contează pentru mersul PIB-ului.
Acest articol a apărut în ediţia tipărită a Ziarului Financiar din data de 30.09.2013
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
