Analiză. Revitalizarea industriei de apărare, între vis şi realitatea de pe „front”

Despre revitalizarea industriei de apărare a României, strategică pe hârtie, se vorbeşte de 20 de ani. Paşi concreţi în acest sens, însă, sunt foarte puţini şi majoritatea vin din partea sectorului privat. Dacă până la finalul acestei ierni discuţia despre nevoia de revigorare a industriei de apărare era mai mult la nivel de dorinţă, atacul armat al Rusiei asupra Ucrainei, care a adus un război la graniţa României, ridică serios această problemă.

„Vom avea producţie de drone în România, de mini submarine, producţie legată de zona blindatelor. În 2-3 ani vom avea producţie. Avem o parte din industria de apărare, mai ales privată, precum Aerostar Bacău, care merge foarte bine”, a spus, de curând în Parlament, ministrul apărării, Vasile Dâncu.

Discuţia se pune însă şi în sensul acesta: ce este un vis sau o promisiune nerealistă şi ce este un proiect fezabil pentru industria de apărare? Pentru că la întrebarea „în ce stadiu se află industria de apărare românească?”, răspunsul specialiştilor este, în general „care industrie?”. Lipsa acută de investiţii, o poveste veche şi care se pretează la aproape toate zonele în care statul a avut un cuvânt de spus, se vede clar în fabricile de arme şi armament de stat din România şi în decalaje majore de tehnologie faţă de fabricile din vest sau cele cu acţionariat privat din România. De altfel, şi ministrul apărării a recunoscut: industria de apărare din România are două viteze, industria privată, modernă, şi cea publică, care a rămas la stadiul de tranziţie.

Alocările pentru industria de apărare se ridică în acest an la 200 de milioane de euro. Astfel, în acest moment, până la a produce submarine şi drone, statul român încearcă să construiască de la zero o fabrică de pulberi în Făgăraş, judeţul Braşov, unde a mai fost o astfel de fabrică.