Editura Nemira are o frumoasă colecţie de cărţi de poezii intitulată chiar „111 cele mai frumoase poezii”. Sunt cărţi cu coperte albe, pe care sunt creionate portretele poeţilor respectivi şi semnătura lor. Autorii publicaţi până acum sunt dintre cei mai cunoscuţi şi mai apreciaţi.
Cezar Ivănescu. Ediţie alcătuită de Daniel Cristea-Enache
„Ar fi fost ilogic ca un mare poet român ce nu a plătit tribut autorităţilor să fie acceptat în centrul sistemului normat şi dirijat de ele. E tot mai evident, azi, că poezia lui Cezar Ivănescu este şi va fi în continuare citită, în timp ce a altor colegi de generaţie, nu.” Daniel Cristea-Enache
„Cezar Ivănescu avea toate datele pentru a fi un mare poet – şi a fost. Posteritatea lui este asigurată de critica literară care, în continuare, încearcă să ajungă la codul unei poezii de o uimitoare, oximoronică diversitate în monotonie; şi, nu mai puţin, de către discipoli fideli care au creat şi au întreţinut în jurul artistului o mitologie. (...) În fapt, poetul era incomod atât pentru autorităţi, cât şi pentru confraţii bine plasaţi; laşităţile şi acomodările lor se vedeau mai clar prin contrastul cu îndârjirile şi refuzurile sale. Din această perspectivă, devine mai clar motivul pentru care, central în poezia românească, Cezar Ivănescu nu a fost central şi în sistemul cultural al epocii. Înţelegem discrepanţa izbitoare dintre valoarea liricii sale şi poziţia lui în establishment. Centralitatea poetică a fost dublată de o marginalizare în canon – iar comentariile entuziaste ale criticilor şi admiraţia cititorilor avizaţi nu trebuie să ne înşele. Don Cezar, care merita din plin să fie în vârful piramidei de omologare şi vizibilitate canonică, a fost împins, încet şi tenace, către zona de margine, în timp ce în manuale, la tribune şi în funcţii culturale înalte s-au aflat alţii...
Gheorghe Grigurcu este printre criticii care au subliniat această nedreptate, evidenţiind-o ca atare şi luptându-se pentru recunoaşterea meritelor literare ale poeţilor din al doilea „val” al generaţiei ‘60. Însă acţiunea critică a lui Grigurcu, nu altfel decât poezia lui Cezar Ivănescu, subliniază tocmai imposibilitatea de a regla valoric o epocă marcată şi controlată ideologic. Ar fi fost ilogic ca un mare poet român ce nu a plătit tribut autorităţilor să fie acceptat în centrul sistemului normat şi dirijat de ele. Ar fi fost, în fond, absurd ca un poet îndărătnic şi îndârjit să fie preferat unuia acomodant şi encomiastic. Ar fi fost de-a dreptul bizar ca un om de caracter să fie preţuit tocmai de cei ce nu-l aveau – şi care instrumentalizau lipsa de principii a artiştilor noştri colaboraţionişti.
În epoca nouă, Cezar Ivănescu a trecut fără să-şi fi curbat coloana vertebrală în cea zisă de Aur şi fără să regrete avantajele care ar fi decurs din adaptare. Şi pentru că Istoria, pe intervale mai mari, reglează perfect atât imposturile, cât şi nedreptăţile, e tot mai evident, azi, că poezia lui Cezar Ivănescu este şi va fi în continuare citită, în timp ce a altor colegi de generaţie, nu. Este tot mai limpede că succesul vedetelor din socialismul real nu se prelungeşte în epoca democratică, întrucât era unul circumstanţial şi contextual; şi că, în schimb, cota lui Cezar Ivănescu rămâne neatinsă de ruptura revoluţionară de sistem şi de fluctuaţiile inerente, pentru că ea s-a datorat strict poeziei şi valorii acesteia. ”
Ştefan Aug. Doinaş. Ediţie alcătuită de Daniel Cristea-Enache
„Nici poezia lui Ştefan Aug. Doinaş, nici imaginea fixată a scriitorului şi intelectualului atât de cunoscut şi de preţuit în timpul vieţii nu mai intră, astăzi, în orizontul interesului public şi în aria, mai specializată, a celui critic. Este evidenţa de la care trebuie să pornim, oricât ar fi ea de dureroasă – şi pe care voi încerca să o detaliez, fiindcă Doinaş nu este primul, nici ultimul poet român aflat în această ingrată situaţie, în posteritatea imediată.
Primul element care explică, fără a scuza, penumbra în care intră un scriitor român important este excesivul nostru angajament cu omul. E o reminiscenţă a imaginarului şi a mentalului colectiv forjate în Epoca de Aur: omniprezenţa figurii marelui Conducător avea o contrapondere în mitizarea marilor noştri scriitori, clasici în viaţă. Nu există component al generaţiilor noastre mature şi mai vîrstnice care să nu-i recunoască pe Preda sau Breban, pe Sorescu sau Doinaş, pe Manolescu sau Simion. Toate aceste nume, alături de altele, semnificau o opoziţie sau o rezistenţă la totalitarismul ideologiei unice; şi ele erau «încărcate» nu numai cu literatura pe care o scriau, ci şi cu valorile etice, spirituale, civice, politice pe care le apărau. Imaginea scriitorului acelei epoci este deci un complex în care intrau speranţele şi mizele sociale şi tot ceea ce regimul încerca şi reuşea să evacueze: gîndirea autonomă, reflexivitatea, atenţia la Celălalt, nevoia profundă de alteritate, diversitate, libertate. Aşa se explică investiţia simbolică uriaşă în clasicii noştri în viaţă, în deceniile de totalitarism; şi în această grilă socio-culturală, putem înţelege de ce generaţiile mai noi, născute ori formate în libertate, nu se mai proiectează automat în scriitorii din canonul epocii trecute. Tinerii de azi au o paletă foarte largă din care pot alege, fără vreo constrîngere; şi puţini îl aleg, deocamdată, pe Ştefan Aug. Doinaş.
Un al doilea element obiectiv al declinului este dat de însuşi registrul poeziei lui Doinaş, înalt, aulic, destul de «îndepărtat» într-o epocă în care aproape orice poate fi accesat rapid. Poezia lui Doinaş este prea lucrată, prea filtrată cultural şi prea lent-maiestuoasă pentru un timp al lecturii diminuat şi comprimat, cu aşteptări mergînd în direcţia impredictibilă a rupturii şi a şocului lingvistic, a insolitului verbal şi a contondenţei imagistice. Ca şi Blaga, unul dintre modelele sale, poetul care a deschis perspective şi orizonturi pentru multe promoţii de cititori nu mai pare, azi, capabil să o facă. Receptarea unor versuri atît de structurate, meditaţia pe marginea unor simboluri îndelung preparate, într-o compoziţie perfectă, în fine, gustul pentru parabolă şi mit, cifre magice şi embleme ale Unului regăsit pe toată circumferinţa istoriei şi a culturii – sînt apanajul unor cititori deja avizaţi. Ştefan Aug. Doinaş, ca şi Cezar Baltag, pare că ilustrează Poezia pentru iniţiaţi: o minoritate statistică, esenţială într-o cultură, dar minoritate.”
Petru Creţia. Ediţie îngrijită de Ofelia Creţia
„Opera poetică a lui Petru Creţia, poate prea puţin cunsocută, prezintă, în singularitatea şi izolarea ei, un parcurs emblematic sub un arc temporal relativ scurt – din 1983 până în anul 1997, trei volume. Discursul poetic este continuu pe parcursul celor trei volume, ca o evoluţie firească a experimentului iniţial. Lirica sa pendulează între rigoare şi rafinament, iar cuvintele alese, reflexivitatea gravă, se alcătuiesc într-un ritual spectaculos, oficiat de un fin cunoscător al Cuvântului.”
Emil Brumaru. Ediţie alcătuită de Daniel Cristea-Enache
„Cu cine seamănă de fapt Emil Brumaru? Cu cine poate fi el comparat în mod pertinent? Cu un poet literalmente extraordinar, original şi singular, care nu mai este obligat să-şi semneze paginile pentru a fi recunoscut: Emil Brumaru.”
Nichita Stănescu. Ediţie alcătuită de Felix Nicolau
”Nichita este un soare care se îndepărtează de sistemul nostru poetic, dar ale cărui raze ne vor mai încălzi încă multă vreme. Scopul antologiei de faţă este reinventarea fenomenului Nichita pentru generatiile care înteleg si degustă poezia altfel decât cei care i-au fost contemporani."
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
