In ultima vreme, pe scenele romanesti au aparut numeroase spectacole inspirate, ca tematica, din Vechiul Testament, precum si destule spectacole intemeiate pe texte - dramatice ori in proza - ale unor autori evrei; unii, originari din Israel, altii, traitori in diaspora. Faptul este imbucurator, caci (re)descoperirea, fie si tarzie, a unei culturi fundamentale pentru configuratia spirituala a omenirii nu poate decat sa-i imbogateasca pe descoperitori. Tot spiritual, desigur - chiar daca, de fapt, unii sconteaza in secret rezultate ceva mai concrete.
Ar fi vorba, mai ales, despre agreabile deplasari in Tara Fagaduintei, care (am constatat personal, de curand, intr-o imprejurare ce va fi descrisa intr-un articol viitor) isi implineste fara gres promisiunile. Dar poate ca este doar o banuiala urata; poate ca oamenii (de teatru) din Romania sunt animati de cele mai curate sentimente fata de literatura ebraica, in feluritele ei forme si expresii; poate ca lucrurile au intrat in normal fara sa bag eu de seama. Poate.
Oricum, inca recentul Festival National de Teatru ar fi putut adauga nenumaratelor sale "module" si unul consacrat exclusiv spectacolelor cu acest profil; campion absolut ar fi fost aici, fara concurenta, Mihai Maniutiu, nascator a nu mai putin de patru montari "biblice", fiindca mai vechilor Experimentul Iov si Shoah. Versiunea Primo Levi (produse initial la Teatrul Dramatic din Oradea si mutate apoi, cu o parte din distributie cu tot, la Teatrul National "Radu Stanca" din Sibiu) li s-a adaugat (de asemenea, la Sibiu), in completarea unei asa-numite Trilogii Evreiesti, Ecleziastul, dar si - fara legatura declarata cu restul - o Cantarea Cantarilor, realizata la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj dupa scrierile lui C.G. Jung. Cum pe primele doua le-am comentat la vremea cuvenita, cum pe a treia nu am vazut-o si cum din a patra retin doar miscarea scenica desenata de Vava Stefanescu, aparitia emotionanta a nonagenarului actor Endre Senkalszky si buna "prestatie" coregrafico-mimica a lui Eniko Gyorgyjakab (Sulamita) pe fundalul unei echipe omogen performante, nu mai insist asupra lor.
Tot la FNT si tot cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj am vazut, in regia lui Gabor Tompa, Vinerea lunga, adaptare pentru scena de Andras Visky dupa romanul Kadis pentru copilul nenascut de Imre Kertesz, laureat al premiului Nobel pentru literatura in 2002. Din pacate, nu am citit cartea; lectura ulterioara a scenariului (tradus in romaneste de Paul Drumaru) m-a facut sa presupun ca scrierea e o emanatie a tragicei experiente de viata a lui Kertesz - care, nascut in 1929 la Budapesta, a fost deportat in 1944 la Auschwitz -, dar si a mintii scormonitoare a unui intelectual mereu atent la fiintele din jur si la complicatele fire ce se tes intre acestea. Totusi, un plus de claritate a dramaturgiei nu i-ar fi stricat deloc spectacolului, care, timp de minute intregi, ramane greu de inteles pentru public, in ciuda expresivitatii pregnante a imaginilor, construite de Tompa cu eleganta cerebrala proprie stilului sau. Frumusetea scenografiei in alb si negru (autoare: Carmencita Brojboiu), cateva momente puternice datorate excelentilor protagonisti Aron Dimeny si Hilda Peter, precum si jocul tuturor celorlalti actori, care, ca de obicei, izbutesc sa fie foarte buni indiferent de marimea rolului, asaza insa montarea in randul productiilor notabile ale teatrului clujean, ale regizorului si, la urma urmei, ale scenei autohtone.
Mai greu de prefigurat este locul pe care il va ocupa in biografia artistica a regizorului Alexander Hausvater spectacolul cu Requiem de Hanoch Levin, prezentat nu demult, in premiera pe tara, de Teatrul Bacovia din Bacau. Artist nelinistit si incomod, in egala masura previzibil si surprinzator, Hausvater e preocupat in mod constant de insertia omului, ca fiinta individuala, in ambianta sociala unde i-a fost dat (de istorie, de soarta, de hazard) sa traiasca. Si sa moara - pentru ca piesa scriitorului israelian (1943-1999), unul dintre cei mai importanti autori dramatici contemporani din lume, infaptuieste un periplu melancolico-ironic de-a lungul granitei fragile care separa existenta de non-existenta. Scris pe cand Levin insusi se afla in situatia de a-si contempla sfarsitul apropiat, textul are o arhitectura fragmentara, discontinua, feluritele "anecdote" despre moarte inlantuindu-se conform unei logici care este nu atat a ratiunii, cat a sentimentului, a fanteziei, a amintirii. Acum circa un an, Teatrul Cameri din Tel Aviv a adus la Bucuresti o montare a piesei (pare-se) rascolitoare, prin lirism si gravitate; la Bacau, Hausvater propune o abordare mai brutala si mai rece, deloc lipsita insa de emotie, precum in episodul mamei ce-si aduce la doctor pruncul mort de cateva ore (foarte convingatoare, Alina Simionescu); astfel, barbatul care si-a pierdut sotia fara a fi apucat sa-i spuna cat de mult o iubeste, carutasul care povesteste iar si iar cum i-a murit, de pe o zi pe alta, fiul (ireprosabil, Viorel Baltag) si ceilalti purtatori de mici mari drame defileaza prin fata noastra alaturi de chefliii in cautarea drumului spre bordel si de tarfele ocupate cu tot soiul de masuratori intime, in ineluctabila alternanta de tragedie si comedie ce alcatuieste viata. Orice viata. Strans ritmat si degajand acea energie fierbinte specifica mizanscenelor lui Hausvater, spectacolul duce, totusi, lipsa de un plan secund mai adanc, pe care l-ai dori mai ales la final, abrupt si prea "sec". Dincolo de asta, impresioneaza devotamentul distributiei, formata preponderent din actori tineri (l-as mai mentiona, pentru plasticitatea trupului, pe Dumitru Rusu, interpretul unui... cal) si care au destul de muncit, in special la capitolul vorbire, pana sa atinga nivelul competitiv.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
