Înrudite oarecum cu formula unui jurnal literar, dar şi cu structura unui discurs / demers de istorie a mentalităţilor ori de analiză de ansamblu a fenomenului cultural contemporan, paginile din recent apăruta carte a lui Andrei Codrescu, Bibliodeath, trimiţând adesea şi la scrierile anterioare ale autorului, dar şi la activitatea lui de comentator la National Public Radio (e foarte cunoscută rubrica sa intitulată „All Things Considered”), discută pe larg modul în care ia naştere o carte – şi, deopotrivă, un scriitor. Dar şi pe acela în care un scriitor poate face faţă (sau face faţă mai puţin) provocărilor tehnicii din ultimii ani, mai cu seamă proliferării arhivelor electronice, cu întregul lor arsenal de beneficii – dar şi de inconveniente... Căci, după cum se exprimă, aici, autorul „Execuţia publică la care este supusă astăzi cartea de hârtie nu e încercarea de a-i şterge ori anihila conţinutul, aşa cum se întâmpla în cazul incendierilor de proporţii organizate de Inchiziţie sau de nazişti, ci reprezintă transferul conţinutului într-un alt mediu.” Desigur, cel electronic – de care, doar în paranteză fie spus, scriitorul american de origine română era foarte preocupat încă din prefaţa la cea de-a doua ediţie a excelentului său eseu Dispariţia lui Afară, republicat în 2001.
Venind după The Poetry Lesson (2010) şi Whatever Gets You through the Night (2011), Bibliodeath îi poate lua prin surprindere doar pe aceia (mult) prea puţin obişnuiţi cu maniera sa de a scrie. Căci autorul nu face, prin intermediul acestui volum, decât să desăvârşească un soi de inedit triptic dedicat, dincolo de orice altceva, scrisului. Iar dacă Lecţia de poezie evidenţia importanţa liricii chiar şi în (mai ales în!) epoca noastră, iar aventurile Şeherezadei dezvăluiau mecanismele mereu fascinante ale istorisirii şi nevoia dintotdeauna a omului de a-şi căuta un refugiu împotriva nemiloasei acţiuni a timpului în povestiri menite a suspenda (amâna / înşela) moartea, Bibliodeath (beneficiind de condiţii grafice deosebite şi având pe copertă o reproducere după Albrecht Dürer şi Apocalipsa sa din 1498) aduce în prim plan relaţia dintre scriitor şi cartea pe care o scrie – sau în care se (în)scrie. În egală măsură, Codrescu analizează pe larg mult clamatul sfârşit al erei tiparului şi, implicit, temuta (sau dorita de către unii!) dispariţie a cărţii în format clasic, tipărit (de aici şi titlul: „Biblio-death”), în contextul afirmării tot mai accentuate a ediţiilor digitale ale operelor fundamentale ale umanităţii sau ale textelor literaturii contemporane. Pornind de aici, autorul redefineşte, indirect, locul cărţii de hârtie în contextul mai larg al istoriei literare şi al ideilor.
Pornind de la pretextul pe care i-l oferă o cerere care-i este adresată de a scrie un studiu pentru un volum dedicat bibliotecilor, Codrescu se lasă complet cucerit de idee şi va scrie propria sa carte, în care explorează pe larg – şi cu o plăcere pe care nu-şi dă nici o clipă osteneala s-o ascundă – conceptul de arhivă. Evident, mai cu seamă în sensul literar pe care cuvântul îl are. Asumându-şi perspectiva celui care a fost martor la mai multe revoluţii tehnice, câtă vreme uluitoarea ascensiune a cărţilor digitale nu e singura transformare pe care omenirea a cunoscut-o în ultimele câteva zeci de ani (să nu uităm de victoria scrisului la maşină asupra celui de mână, urmată de ascensiunea computerelor în defavoarea maşinirlor de scris...), Andrei Codrescu relatează istoria propriei sale deveniri din copilăria şi adolescenţa petrecute la Sibiu, la începutul anilor ‘60, apoi ca rezident la New York (unde a şi rătăcit, spre imensa sa disperare, preţiosul lui caiet, cea dintâi arhivă personal-literară pe care a avut-o!), şi până la perioada maturităţii, ca profesor la Louisiana State University şi editor al revistei Exquisite Corpse. Punctul de maxim interes este reprezentat de arhivele pe care, ca un bun poet, le-a purtat mereu cu sine. Mereu sau, în orice caz, până când le-a pierdut... Căci, de la cel dintâi caiet de poezii, cumpărat de la o librărie din centrul Sibiului (unde, pe atunci, calitatea producţiilor lirice era judecată în funcţie de implicarea cetăţenească a autorului şi mai puţin de talent) şi până la sistemele sofisticate de arhivare electronică oferite de computerele personale, laptop-uri sau diversele site-uri de pe internet, Andrei Codrescu trece în revistă totul.
Şi, cum o astfel de poveste nu poate fi prea uşor de spus dintr-o dată şi dintr-o singură suflare, autorul îşi oferă răgazul unor binemeritate pauze de respiraţie şi de meditaţie deopotrivă, făcând numeroase (135!) note de subsol. Pe care admiratorii săi le vor citi cu aceeaşi curiozitate pe care o au în faţa textului propriu-zis al cărţii, iar necunoscătorii vor fi tentaţi să le omită pentru a ajunge la final... Strategia aceasta a fost utilizată, de altfel, şi în Whatever Gets You through the Night, însă aici autorul îi dă o şi mai mare importanţă, câtă vreme unele note se întind pe pagini întregi (şi nu e cazul, aici, doar al celei intitulate Nuvelă cehoviană ), ameninţând, pe alocuri, să inducă cititorului un soi de efect de confuzie – care, însă, se dovedeşte a fi foarte bine controlat de scriitor. Căci Bibliodeath se dovedeşte a fi, citită cu atenţie, două cărţi, şi nu una singură: pe de o parte, o analiză foarte documentată a semnificaţiilor unei arhive umane, a oricărei arhive umane şi, pe de altă parte, povestea propriei existenţe a lui Andrei Codrescu, devenit, astfel, personaj al cărţii sale, alături de, împreună cu şi, nu o dată, sub ameninţarea munţilor de hârtie în care se transforma în scurtă vreme orice bibliotecă a sa.
Andrei Codrescu, „Bibliodeath: My Archives (With Life in Footnotes)”,
Antibookclub, 2012
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
