Am notat in vara anului 1988 (luna iulie) care erau ratiile lunare de alimente pentru o persoana in orasul meu, Brasov. Recitesc acum aceste notite.
Deci aveam dreptul la: 500 de grame de carne (porc, inclusiv oase si grasimi), 600 de grame de salam si carnati (de obicei, aproape imposibil de gasit), o jumatate de franzela pentru o persoana pe zi, o jumatate de pachet de unt (125 de grame), 700 de mililitri de ulei, 1 kilogram de zahar, 12 oua (de obicei, aproape imposibil de gasit), 1-4 pui pentru o familie (de precizat - si puii erau greu de gasit, iar cifra varia de la o luna la alta, in functie de marimea lor; de cele mai multe ori, erau foarte mici si slabi. In unele cazuri, puii pareau sa aiba aceleasi dimensiuni si aceeasi greutate ca un porumbel si deseori se livrau cate doi-trei, intr-o punga mai mica de un kilogram). Nu exista nici o "ratie" la malai (care nu se mai macina din anii ''50 in mori private), ceapa (care nu se gasea), ori alte produse agricole. Pietele erau, uneori, aproape goale. Se puteau cumpara, din belsug, ceaiuri medicinale, dovleci de copt si bors. Hrana, desi cartelata, nu se putea gasi fara un stagiu de coada - mai lung, mai scurt, nimeni nu avea sa stie dinainte cum va fi. Dar supravietuiam. Din fericire, an de an, in ultimul deceniu trist al istoriei comuniste a tarii, fructele si legumele anotimpurilor ne-au salvat. Cu greu, pentru ca pana si putinii tarani care aveau un surplus pentru piata ajungeau foarte greu la oras, din cauza crizei de combustibili. Apoi, din banii obtinuti pe produse, isi cumparau cu greu, din vestita "Alimentara", alimentele care le lipseau, caci nu aveau cartela. La tara, uleiul si zaharul erau drastic dramuite si orice vizita a unui orasean la rudele de acolo era insotita, ca intr-un adevarat ritual, de asemenea cadouri de nepretuit...
Dar cea mai cinica "rationalizare" a fost cea a painii. Lipsa painii a fost endemica in anii ''80 in Romania, fostul granar al Europei interbelice. Ea este mai relevanta decat multe alte date privind saracia si umilinta pe care le-am indurat in timpul regimului comunist. Taranii fugariti de militieni pe peroanele garilor bucurestene sau prin autogari, pentru a li se confisca sacosa cu paine cumparata "ilegal" din Bucuresti, singurul oras in care aceasta nu fusese rationalizata, au fost poate printre cele mai triste imagini pe care mi le amintesc de atunci. Criza painii atinsese un asemenea nivel - din cauza exportarii nesabuie a graului, in dispret fata de cei care il produceau -, incat faina ajunsese sa lipseasca pana si din magazinele diplomatice.
Exista un adevarat ritual al cozii. Nu am uitat frenezia sacosei goale din preajma sarbatorilor consacrate ale regimului (1 mai si 23 august, sau zilele de nastere ale Ceausestilor). In acele zile aveau loc aprovizionari suplimentare cu produse lactate si carne in magazinele alimentare de stat, de obicei facute la ore si in momente intamplatoare, fie din noapte, fie din zi, generand cozi care se formau uneori fara ca produsele sa soseasca. Asemenea cozi incepeau in dupa-amiaza zilelor de sarbatoare si durau pana tarziu, spre miezul noptii, dupa ce marfa era adusa si vanduta pe loc. Multimea adunata cu asemenea prilejuri reprezenta o stranie si ciudata priveliste in orasele Romaniei, in care trotuarele erau, in mod normal, pustii dupa lasarea intunericului. Era o adevarata manipulare prin foame.
Manipularea a inregistrat insa si esecuri. Mi-am notat ca, in cursul lunii august 1988, s-a anuntat ca Institutul de Cercetare Chimica (condus de Elena Ceausescu) "este pe punctul de a descoperi o metoda de producere a caviarului nenatural si a carnii tocate fara proteine". In aceeasi vreme, cantitati substantiale de sunca artificiala (asa-zisa sunca presata cu inlocuitori) apareau in magazinele bucurestene. De fapt, era o sunca din soia, modificata genetic. Cu toata foamea care-i obseda deja pe romani, "inventia" nu prea a avut popularitate.
De neuitat, insa, sunt mileniile pierdute la cozile de benzina de catre sutele de mii de "automobilisti" romani. Erau o priveliste obisnuita. Ele durau de la 4-5 ore (in cazurile fericite), la 1-2 zile. Cei criticati erau proprietarii masinilor: oficialitatile comuniste reactionau prin articole "de fond", criticandu-i pe amaratii "care stau la coada la benzinarie in timpul orelor de lucru". Dar numarul celor de la cozile formate la celebrele PECO "in timpul programului" era semnificativ mai mic decat al celor ce se aflau la cozile de la Alimentara, tot in timpul orelor de serviciu. In ce-i priveste pe soferi, solutia a fost gasita rapid: s-a rationalizat consumul de benzina, la mai putin de un rezervor pe luna, iar circulatia masinilor particulare a fost interzisa, de la inceputul lunii noiembrie si pana spre Pasti, din cauza unor imaginare si vesnice caderi de zapada. Paralel, s-a introdus si restrictia circulatiei in zilele de duminica: alternau numerele cu sot cu cele fara sot, din cauza unor la fel de inchipuite dificultati de trafic. E drept, am citit in ziarele vremii si vesti bune pentru automobilisti: celor care s-au inscris pentru a-si cumpara Dacia in vara anului 1983 li s-au livrat masinile in august 1988. Insa numai acelora care platisera integral contravaloarea lor...
Exista si fericire. Atunci cand, stralucitoare, mama intra pe usa, spunand: "Am gasit mancare!...".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
