In liga intai a prozei tinere romanesti, Bogdan Popescu este o referinta care, deocamdata, lipseste. In listele de autori valorosi pe care le alcatuiesc membrii diferitelor jurii sau criticii convocati la anchete literare, numele lui apare foarte rar, iar cand este totusi mentionat, se fac auzite voci "avizate": "Dar nu stii ca Bogdan O. Popescu este poet?".
Bineinteles, e vorba despre doi autori, unul ceva mai cunoscut, altul parand a exista printr-o mica eroare de transcriere...
In Vremelnicia pierduta, volumul sau de debut (2001), descopeream o lume a povestirii cu contururi schimbatoare si, in rama acesteia, un univers fantastic dens. In romanul Cine adoarme ultimul*, registrele sunt mixate cu si mai mult rafinament prozastic. Constatam dispunerea naratiunii pe doua mari planuri (realist si fabulos), autorul lucrandu-si minutios fiecare scena in sensul unei dualitati sui-generis. Ceea ce poate fi citit intr-un cod al verosimilitatii elementelor existentiale se schimba deodata, daca privim tablourile dintr-un alt unghi, in "lumina-ntunecoasa" a fantasticului. La un nivel avem asadar structurile tipologice si biografice, culoarea personajelor si a intamplarilor prin care ele trec, stofa aspra a vietii in Satul cu Sfinti din campia lipita de malul Dunarii. La celalalt nivel, supra- ori infrareal, palpita tot ceea ce scapa grilei rationale si comportamentelor deduse din ea.
Putem imparti romanul, la modul didactic, in trei mari structuri narative, care comunica unele cu altele si converg, inspre final, dupa ce autorul ne-a obisnuit cu alternarea lor. Primul cadru e cel mai larg si, aparent, obiectiv. Lucrurile sunt vazute si expuse de catre un narator impersonal, care nu se simte obligat sa justifice faptele. Doar le "inregistreaza" si le comunica, pe un ton neutral sub care se ascund, uneori, mari grozavii. Cel ce Doarme in Codrul vanat si tremurat de Apa Mortilor de la Miazanoapte ("mintea ce lucreaza singura, de nimeni strunita") si balaurul stapanind peste Valea Putului, Tusa cu Ploconul si Sfanta de pe Vale, ambele cu puteri magice, dracii veniti claie peste gramada, intr-un car fara cai, la inceputul romanului si diavolul care, ingrijit ca un ied de nea Mitu Pacatosul, i se urca acestuia in spinare, intr-o halucinanta convietuire, toate aceste fapturi sunt evocate ori descrise cu cat mai multa exactitate, desi cu pupila marita. In acest prim "sertar" al cartii incap mai ales scene din trecut, intamplari din copilaria "decreteilor" pulsand inca in memoria lor afectiva. Baiatul cam nevolnic al Directorului de scoala sateasca, molaticul "Ectoras de la oras", cum il striga tovarasii de joaca, este printre personajele depozitare ale acestui trecut si care, la randul lor, se lasa intr-o buna masura continute de universul vechii varste. Experientele infantile si puberale, perceptia proaspata a copilului care a fost il fac pe Repetentu' de azi (de fapt, restantier la un examen de Facultate), de ani douazeci si trei, sa tina larg deschisa aceasta poarta catre vechile intamplari.
Al doilea "sertar" al romanului, cu scrisorile pe care el i le adreseaza unui bun prieten bucurestean, contine atat amintiri din copilarie (aventuri, asa-zicand, rurale), cat si experiente ulterioare, din perioada liceului facut in Capitala sau a armatei indurate barbateste. Revenind in vacanta in Satul cu Sfinti si constatand, dezolat, cat de mica, de ingusta a devenit lumea ce inainte i se parea extraordinara, Ectoras de la oras inoata in apele adanci si calde ale rememorarii, incercand sa-si faca amicul partas la niste experiente, in fond, incomunicabile. Sunt sase scrisori in total, intr-o suita fragmentata pe care o regasim totusi de fiecare data in tonalitatea ei generala. Melancolia epistolierului nu-i incetoseaza privirea, sau, daca o face, prozatorul (pentru care tanarul erou reprezinta un alter-ego) reuseste sa-si pastreze luciditatea si calmul observatiei.
O cu totul alta stilistica, o combinatie de ironie muscatoare si patetism egocentric intalnim in "lectiile" tinute de Marin Foiste, profesor suplinitor, poet si pictor, intelectualul neinteles al satului. Un personaj memorabil, care tine o serie de prelegeri (tot sase) despre istoria asezarii, din negura veacurilor si, hat, pana dupa Revolutia autohtona din 1989. Una dintre preocupatiunile lui Foiste e sa-l demaste pe Repetentu' de la oras, fiul Directorului care ii da lui ore de suplinitor. Este de inteles: intelectualul "venetic" (oamenii acestia din Campia Dunarii, iuti la manie si rai de gura, nu-i au la inima pe venetici) il concureaza prin simpla lui prezenta, il pune in umbra, il diminueaza pe scena satului. Si ca un semn de ambitie, el tine niste prelegeri formidabile in epicitatea si dinamica lor, amestecand legende si episoade reale, adevaruri istorice si mistificari, informatii stiintifice si barfe locale, ironii la adresa elevilor si imnuri de slava propriei personalitati. Acest al treilea si ultim cerc al romanului e poate cel mai captivant, prin continutul lui, dar mai ales prin mobilitatea deosebita a conferentiarului. La sfarsit, cand aflam ca lectiile lui au fost tinute in vacanta, intr-o sala de clasa complet goala, ne intristam, dar ne si bucuram ca profesorul suplinitor n-a renuntat din atata lucru.
O legatura secreta, subterana pare sa existe intre aceste doua personaje, studentul care in loc sa invete pentru restanta scrie misive si se teme ca i le intercepteaza Marin Foiste, si intelectualul en titre din Satul cu Sfinti, care, desfasurand sub ochii nostri istoria asezarii, nu uita niciodata sa-l puna la adevaratul lui loc (insignifiant) pe baiatul Directorului. Finalul ridica in dreptul celor doi eroi niste semne de intrebare, doua enigme contopite intr-un acelasi mister. Dar pana atunci, autorul are grija sa stranga, cu rabdare, toate firele derulate de-a lungul si de-a latul romanului sau. La debut, proza lui avea un desen neregulat, incalcit de meandrele povestitorilor. Acum ea este construita si deconstruita pana la ultimul oscior de mamut, intr-o adevarata demonstratie de virtuozitate.
Se spune despre a doua carte a unui autor ca este proba cea mai dificila. Bogdan Popescu o trece cu brio, scriind un roman de larga respiratie care se citeste pe nerasuflate.
*) Bogdan Popescu, Cine adoarme ultimul, roman, Editura Polirom, Iasi, 2007, 432 p.i
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
