De cand exista opere de arta, ele au servit nu numai manifestarii etern-umanei nevoi de frumos, ci - in plan secund, indeobste - si exprimarii unei viziuni despre lume (implicit despre arta si rosturile ei), participand totodata la circuitul prozaic dar necesar al valorilor materiale, fie si numai pentru a asigura perpetuarea fizica a producatorilor de arta. (Ca multi artisti si scriitori au murit in mizerie, in timp ce operele lor ii imbogateau pe altii, este o cu totul alta poveste.) In arta a existat asadar intotdeauna o anume corelatie intre factorul estetic, cel economic si cel ideologic, ponderea fiecaruia in aceasta ecuatie variind in functie de comandamentele epocii, de interesele actorilor sociali si de personalitatea autorului, fara insa a pune sub semnul intrebarii preeminenta expresiei artistice, indreptatita prin insasi natura obiectului in discutie.
De la o vreme incoace, de cand criteriile de judecare a valorii artistice, jonglate dupa bunul lor plac de catre prestidigitatorii feluritelor curente pretins postmoderniste, par sa fi esuat in smarcurile relativismului si ale arbitrarului, infloreste o specie cu totul aparte de impostura cu glant: o mana de experti autoproclamati decid cu de la sine putere ce este arta si ce nu, ce are valoare si ce-i maculatura, convingand - adeseori cu argumente de natura pur ideologica - marile muzee si colectii sa achizitioneze la sume fabuloase obiecte pe care bunul-simt elementar le-ar clasa in cel mai bun caz printre curiozitatile de balci. Ia nastere astfel o complicitate oculta, cu efecte de domino, o foarte eficienta cutie de rezonanta, intrucat cine a platit un milion pentru un dreptunghi de panza alba, sau vopsita monocrom cu bidineaua, se va sili din rasputeri sa-i convinga si pe altii de genialitatea "artistului", care, la randul lui, o data ridicat pe piedestal, cu lucrari expuse in asemenea locuri sacre, se afla in posesia celei mai sigure recomandari pentru urmatoarele achizitii. Si, in loc ca valoarea artistica sa fie luata ca masura pentru evaluarea pretului, tocmai marimea sumei platite e ridicata la rang de criteriu estetic. Incat ajungi uneori sa te intrebi ce se va intampla cu colectiile incropite in aceasta maniera in ultimele doua-trei decenii, atunci cand nu va mai putea fi evitata constatarea ca au fost aruncate zeci de milioane pe apa sambetei.
Din fericire, nu toata lumea se lasa convinsa de argumentatia mirobolanta a acestei adevarate conjuratii, ai carei tribuni au tot interesul sa-si apere, solidari, pozitiile... pana-n panzele albe. As zice ca, dimpotriva, tot mai multi sunt cei ce refuza sa se mai lase imbatati cu apa chioara, fie ocolind manifestarile care continua sa cultive non-valoarea, fie luand deschis atitudine impotriva imposturii. Un exemplu semnificativ il ofera interesul tot mai redus al publicului fata de orientarea din ultimii ani a Casei Artei (Haus der Kunst) din M?nchen, una dintre putinele institutii artistice menite in principal sa organizeze expozitii temporare, asadar cu un rol esential atat in punerea in circuit public a capodoperelor unui tezaur de cultura milenar, cat si in promovarea adevaratei arte contemporane - caci ea exista, fara indoiala. Decenii de-a randul, Casa Artei a fost pentru m?nchenezi si pentru multi dintre oaspetii orasului un forum frecventat cu asiduitate, expozitiile gazduite aici erau luate pur si simplu cu asalt, vizionarea lor fiind un punct nelipsit pe agenda oricarui iubitor de frumos. Pana cand un nou director, importat tocmai din Rotterdam, si-a facut un titlu de glorie din stradania de a-i "reeduca" pe localnici, incercand sa le impuna cu tot dinadinsul propria lui scara de valori si neuitand totodata sa le readuca aminte, cu obstinatie chiar, ca sediul actual al institutiei a fost inaugurat in anul 1937, in plin regim nazist.
Cum randurile vizitatorilor au inceput sa se rareasca, cu consecinte nu tocmai agreabile pentru evolutia incasarilor, si cum orientarea dictata de el nu era sa fie pusa in discutie, directorul a gasit cu cale sa treaca la ofensiva (dupa modelul "bestelirii publicului", care face scoala in lumea teatrului), etichetandu-i in luarile sale de pozitie pe m?nchenezi drept refractari la nou, sau de-a dreptul retrograzi. Localnicii n-au inteles insa sa-si puna cenusa in cap, drept care, intr-o cuvantare recenta, la vernisajul expozitiei de arhitectura "Herzog & de Meuron", directorul li s-a adresat cu un citat (din Jacques Herzog) plin de ironie si subintelesuri: "Nici un oras, nici un singur oras nu reuseste sa se elibereze din lanturile reale, simulate sau cultivate ale constrangerilor locale, pentru a se redescoperi. Nici macar dupa o catastrofa reala si radicala." De altfel, intr-un interviu acordat ziarului S?ddeutsche Zeitung, el nu se prea arata preocupat de imputinarea vizitatorilor, socotind ca succesele predecesorului sau se datorau in principal grupei celor varstnici, de 50-60 de ani (de care crede ca se poate lipsi), pe cand el isi pune nadejdea in tinerii de 20-40 de ani.
Pana una-alta, intrucat se pare ca nici tinerii nu dau chiar buzna la expozitii, directorul are tot soiul de idei comerciale, prin care incearca sa rotunjeasca bugetul: a inchiriat spatiu unei librarii, cu pretul desfigurarii monumentalului hol de onoare, gazduieste contra cost manifestari precum expozitia de fotografii cu Pamela Anderson, ba planuieste chiar ca, anul viitor, cu prilejul aniversarii a 70 de ani de existenta a Casei Artei, sa transforme intreaga aripa de apus a edificiului intr-un shop. Asa cum marturiseste el in acelasi interviu, "este comercial, dar nu-i nici o rusine". Tot in aceeasi categorie se inscrie si instalarea pe acoperis, cu prilejul expozitiei dedicate lui Paul McCarthy, a unui gigantic buchet multicolor de flori gonflabile din cauciuc (prefacand astfel intregul edificiu intr-un soi de jardiniera kitsch), sau montarea pe acoperis, pana la sfarsitul campionatului modial de fotbal, a logo-ului stadionului "Allianz Arena", in chip de reclama pentru cunoscuta societate de asigurari. Deviza directorului pare sa fie rezumata in cele trei cuvinte servind drept deviza si titlu pentru "saptamana de arhitectura" gazduita aici intre 13 si 19 mai: Geld macht sch?n ("banii te fac frumos"). Banul, adica, in chip de criteriu estetic suprem, asadar mercantilizarea totala a artei - quod erat demonstrandum.
Munchen, mai 2006
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
