A apărut nr. 2-3/2011 al revistei trimestriale ARTA, revistă de arte vizuale editată de Uniunea Artiştilor Plastici din România. În format dublu, cu 24O de pagini de text şi numeroase reproduceri color, revista se poziţionează ca o tribună profesionistă şi reprezentativă a mediului vizual românesc.
Tema numărului dublu actual este pictura neofigurativă românească din anii 2000 încoace. După o relativă absenţă din primul-planul interesului public în anii 90, pictura a revenit în forţă pe scena artistică românească din ultimul deceniu. Adusă de o nouă generaţie afirmată peste tot în ţară dar şi cu succese excepţionale în străinătate, această pictură practică un neo-figurativism fotografic şi hiperrealist, care vorbeşte critic, acid şi dezinhibat despre noua realitate care ne înconjoară.
Un alt dosar important al numărului este dedicat participării României la Bienala de la Veneţia de anul acesta.
Scrisă alert mai ales de tineri critici şi curatori de artă, revista mai conţine rubrici precum: expoziţii din ţară şi din străinătate, eseuri, dosare de artist, anchetă cu pictori, anchetă cu galerişti de artă, istorie artistică recentă, recenzii de cărţi de artă, informaţii despre expoziţiile galeriilor UAP din ţară, ale galeriştilor privaţi români şi ale ICR-urilor din străinătate.
Cităm din editorialul acestuzi număr, care îi aparţine Magdei Cârneci:
Am ezitat mult în redacţie în legătură cu titlul dosarului tematic principal al acestui număr dublu al ARTEI. Să-i spunem Pictura neo nouă de azi ? Noul foto-realism sau Noul figurativ? Să-i spunem Noua sinceritate, sau neo Pop-socialismul sau Revirimentul picturii din anii 2000 încoace? Toate aceste posibile (şi discutabile) etichete acoperă doar parţial un fenomen evident din arta românească a ultimului deceniu şi anume o uimitoare, enormă, chiar virulentă revanşă a acestei regine a vizualului în accepţia lui clasică care este pictura. Turbulenţii ani '90, atât de bulversaţi de invazia noilor tehnici artistice şi de deschiderea bruscă spre ideologii estetice interne şi internaţionale contradictorii, au părut să stea, în partea cea mai vizibilă a scenei artistice româneşti, sub umbra ameninţătoare a "morţii picturii" ca modalitate majoră de modelare vizuală şi marcare estetică a realităţii. Faţă de irupţia instalaţiei şi performanţei, a fotografiei şi videoului ca formule rapide şi dinamice de implantare a gestului artistic în imediatul atât de preocupant, a practica pictura părea o ocupaţie tradiţionalistă şi repetitivă, incapabilă de noutate vizuală şi anacronică tehnic - vorba cuiva, "în acei ani, cine picta era prost" (Mihai Pop). Urgenţele politice ale momentului, nevoia de adaptare din mers la activisme antitcomuniste şi ideologii procapitaliste, concurenţ a noilor media, toate păreau să invalideze definitiv capacitatea picturii de a spune ceva profund despre noua condiţie umană şi de a se adapta noii lumi apărute în România, ca peste tot în Europa de Est, din suprapunerea dificilă a unui tenace postcomunism virulent cu o nouă ferocitate liberală. Totuşi pictura a rezistat în adâncul atelierelor acestei "traversări a deşertului tranziţiei", care a părut să o treacă pe linia moartă a interesului public, şi, de la finele anilor '90 şi mai ales spre mijlocul anilor 200, se produce treptat un reviriment spectaculos care o va plasa din nou cu brio în atenţia culturală. Grupul Rostopasca, o serie de expoziţii simptomatice din capitală şi din alte oraşe, şcoala de griuri de la Cluj, neo-popul bucureştean, iată doar câteva din reperele acestui fenomen intens şi debordant, despre care veţi găsi texte consistente şi extrem de interesante în acest număr dublu al ARTEI.
Revista se se găseşte pe piaţă începând cu 24 octombrie 2011, în librăriile Cărtureşti şi Humanitas şi în reţeaua de difuzare de presă Inmedio din Bucureşti şi din ţară.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
