9.Sunt mandra de mine. Am reusit sa opresc o adoptie planuita de niste avocati in contra legii. Poate am trezit cativa parinti care isi lasa copiii de izbeliste, sfasiati de dor, si pleaca in strainatate sa faca bani. Acuma sper ca avocatul trimis de mine sa impiedice aruncarea in strada a celor douazeci si cinci de orfani sau abandonati. Imi vine sa chiui. Dar n-am cu cine sa impart bucuria.
Il sun pe tata. Nu l-am mai auzit de mult si mi s-a facut un dor nebun de el. N-o arata, dar stiu ca e fericit ca-mi fac timp pentru el. Orice il intreb, imi raspunde ca o duce bine, ca nu are nevoie de nimic, ca e inca sanatos, eu sa-mi vad de treaba si sa am noroc. Vreau sa-l vad.
- O sa ma vezi, fata mosului. Intai fa-ti treaba ta acolo, sa fii multumita.
- Sunt multumita, tata. Si inchid, sa nu-mi dea lacrimile.
Mai adineauri, sefa mi-a dat de inteles ca ar vrea sa stam de vorba. Noroc ca a venit vremea sedintei de sumar, am timp sa-mi pun pe hartie cateva idei cu care sa ma duc la discutii. Stiu ce-o sa urmeze, ce-am facut pana acum a fost bine, dar nu mai conteaza, e istorie, are nevoie de marfa pentru jurnalele si emisiunile urmatoare. Unde-mi sunt anchetele promise? Unde e planul de filmari pentru serialul cu revendicari frauduloase? Cate cazuri am strans pana acum, pe cate le-am documentat, cate ma pregatesc sa filmez zilele astea? Cand am auzit eu ca un reporter bun se culca pe-o ureche si se hraneste din doua, trei succese amarate? Poate n-o sa spuna chiar amarate, dar ceva pe-aproape.
Mai bine ii trimit planul pe e-mail si plec la filmare.
Daca ma lasa telefonul asta!
- Ti-am mai spus ca esti grozava! zice Rodica, fara nici o alta introducere. Am aflat noutatile cu casa de copii. Le-au fixat procesul luna viitoare.
- Stiam. Nu de asta m-ai sunat, nu-i asa?
- Pe toate le mirosi, spune usor fastacita.
- Da-i drumul! insist.
- Patroana e multumita.
- Ma bucur.
- Atat de multumita ca nu ne mai trimite in tara, ne tine la sediul ei, la mica fabricuta de haine, unde are si un magazin de prezentare.
- Foarte bine, zic, convinsa ca inca n-a ajuns la ce-o doare. Zi-mi care-i problema.
- M-am gandit ca ar avea nevoie de un clip care sa-i faca publicitate, cum am vazut la postul tau. Unul simplu. Habar n-am cum sa-l fac, nici unde. Nici macar nu stiu daca nu costa cat nu suntem noi in stare sa platim. As vrea sa fie o surpriza. Nu stie ca am venit la tine.
Of, copiii astia!
- Si vrei sa ti-l fac eu?
- Nu, vreau doar sa ne sfatuiesti cum sa facem.
Parca-i simplu! O sa vorbesc cu Matei, e om de treaba, a mai facut d-astea. Pentru ca-i stie, am sa-l rog sa nu le ceara nici un ban. Da din cap, dar semnul lui poate fi orice, vreau sa fiu sigura, il trag de un nasture.
- Zi-mi! Ma ajuti?
- No, bine.
Ma inalt pe varfuri si-l sarut pe obraz. Tocmai atunci trece pe langa noi Yvona.
- Hei, voi doi! Nu suntem in dormitor.
Ii scot limba, ii intorc spatele si-mi vad de treaba. Daca ea n-are de lucru si casca ochii la ce face lumea din jur, sa fie sanatoasa, eu chiar am o multime de facut!
Daca sunt lasata de telefonul asta.
- Buna, frumoaso, m-am intors.
Asta-mi trebuia. De fapt, abia asteptam sa se intoarca, imi faceam de lucru in fiecare clipa ca sa nu ma gandesc pe unde e, ce invarte, cu cine s-o fi vazand, cand ma mai suna, cand revine. Si clipele treceau ca impiedicate.
10 . Nici nu-mi vine sa cred ca sta in fata mea, ca-l pot atinge, ca-i vad ochii, buzele, o, Doamne! Sunt topita.
Si cu cat il privesc mai mult, cu atata simt ca ma topesc mai tare, o sa ma preling pe scaun, pe gresie, o sa ma evapor, o sa dispar inainte sa ma calce in picioare alti clienti ai cafenelei. L-as strange in brate, m-as rostogoli cu el in pat si l-as sufoca in saruturi.
Cand ne-am intalnit, ne-am imbratisat mult, ne-am sarutat si mi-a spus unde mergem.
- Nu vreau sa merg la tine, a zis. Sigur am ajunge in pat si nu vreau sa crezi ca doar asta imi doresc.
- Nici nu mi-a trecut prin cap, spun cat pot de repede.
Aiurea!
Nici el nu crede, zambeste parsiv, dar nu comenteaza. Asta i-ar mai trebui! Bea bere, eu, apa plata. Detest sucurile, daca nu mi le fac eu insami, n-am chef de bauturi tari, de cafea nici vorba, s-a inserat demult. Cel mai bine mi-ar face acum o visinata. Si aveam acasa!
Ma uit la el si nu stiu ce sa-l intreb. Adica stiu, dar nu cred ca e bine sa ii spun chiar ce-mi sta pe limba, n-am avut curaj nici data trecuta. Ar trebui sa-l pun sa-mi spuna de ce-a plecat, de ce n-a dat nici un semn atata vreme, ca puteam sa cred c-a murit pe undeva si sa m-apuc sa-i fac o coliva, daca s-a gandit vreodata cu adevarat la mine, cum spunea c-o sa faca, daca stie ce-a fost in sufletul meu, daca nu s-a temut ca-l uit, daca nu se teme ca apartin acum altuia, in fond eram libera s-o fac de-o mie de ori, daca a meritat sa dispara atata vreme. Mi-e limba inclestata. Ca si in ziua in care s-a intors, nici atunci nu l-am intrebat nimic, doar ne-am uitat unul la celalalt o ora si ceva, ascultand muzica din jur.
Ne privim doar si acum, de parca am vrea sa ne intelegem si gandurile.
- Mi-a fost dor de tine, frumoaso, spune intr-un tarziu.
- Aiurea! Vorba imi scapa pur si simplu, n-am cum s-o mai prind.
Rade sanatos.
- Nu te-ai schimbat. Ai aceleasi replici acide.
- Te-ai obisnuit cu pisicute?
- Nu m-am obisnuit cu nimic. Voiam doar sa-ti spun ca-mi place ca esti neschimbata.
- Tu esti?
- Eu sunt ce?
- Tu esti neschimbat?
Tace si soarbe mult din bere.
- Nu stiu. Dupa tot prin ce-am trecut, ar trebui sa fiu. Cred ca sunt. Nu stiu cu exactitate.
Fac eforturi sa nu mi se vada tristetea care ma cuprinde. As vrea ca barbatul din fata mea sa fie Alex al meu, cel pe care il iubeam si-l iubesc inca, nu un strain care ii poarta masca. N-are rost sa-i spun prin ce-am trecut, nici cum l-am asteptat, nici cum simteam ca ma sfasii fara el, asta o sa fie daca face cumva gesturile de-atunci. Pana acum nu le-a facut.
Trebuie sa raspund la telefon. Yvona ma anunta ca se pregateste sa tranteasca o omleta, vreau si eu doua oua?
- Yvona, sunt cu Alex. Vin mai tarziu. Mananca fara mine.
Nu stiu ce-a inteles, ca vin singura? Ca vin insotita?
Imi intorc privirea spre Alex al meu.
- A meritat? intreb pe neasteptate. Pentru tine, profesional, a meritat?
In sfarsit incepe sa-mi povesteasca pe unde a umblat, ce-a fotografiat, cum cauta peste tot imaginea unica, nevazuta de nimeni, ascunsa privirilor tuturor, asteptandu-l pe el s-o descopere ca sa-l faca celebru, sate si orase, peisaje mai putine, chipuri, mii, zeci de mii de chipuri, femei si barbati, urati, frumosi, schilozi, paralitici, sportivi, obositi, veseli, mahniti, nedumeriti, ingamfati, nauci, fricosi, oameni trudind, odihnindu-se, plimbandu-se, dansand, petrecand, bocind.
Ma pregateam sa-i spun ca a invatat o droaie de cuvinte, dar mi-a sunat din nou telefonul.
Eram anuntata ca la prima ora aveam o sedinta de redactie, sa nu uit. Uitasem deja.
- Continua, am spus. Scuza-ma.
- Am vazut atatea chipuri si situatii cat pentru nu stiu cate vieti. Am lucrat intr-o redactie, pe urma in alta, pe urma la o agentie de fotografi, am publicat enorm de multe fotografii, am luat si ceva bani. Dar nu stiu sa raspund intrebarii tale daca a meritat.
Uf, iar imi suna telefonul! Un barbat cu voce placuta imi spune sa nu uit de un site anume. Imi amintesc cu greu de barbatul chipes de la petrecerea colegilor de facultate.
- N-o sa uit, ii raspunde rastit si inchid.
- Tu nu poti inchide niciodata telefonul ala? intreaba Alex al meu. In sfarsit ceva l-a deranjat, a reactionat, s-a infuriat, e om!
- Stii bine ca sunt obligata sa-l tin deschis, d-asta mi-l si plateste redactia, sa ma poata gasi in orice moment, daca e nevoie de mine.
- Si crezi ca e nevoie de tine la ora asta?
- Nu se stie. De ce n-ar putea fi? Crezi ca sunt o cantitate neglijabila?
- Iarta-ma, n-am vrut sa spun asta. Ce meserie ti-ai ales si tu!
- E altfel sa umbli in lumea larga dupa imaginea care sa te faca celebru?
Punctasem exact unde trebuia, a tacut, a sorbit din paharul cu bere, si-a cerut din nou iertare.
Nu ma putusem abtine si stricasem seara. Of, Doamne! In loc sa-i spun cat de mult mi-a lipsit, cat de mult il iubesc! M-am posomorat.
- Nu trebuie sa fii trista, ai dreptate, a mai spus, cu intelepciune.
I-am luat mana. M-am uitat tinta in ochii lui.
- Ce-ai de gand? l-am intrebat.
- Sa te iubesc, a raspuns, la fel de neasteptat.
Ma topeam din nou.
- Sa nu mai pleci vreodata.
Din volumul in pregatire la Editura Cartea Romaneasca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
