Cu toate incercarile, atat de politically correct, de schimbare a perspectivei globale asupra chestiunii, suprematia culturala a Europei pare, deocamdata, un fapt pe care nu doar europenii, dar nici macar restul lumii nu-l contesta in mod serios. Pot face opozitie mult si bine America de Sud prin literatura, America de Nord prin film, plastica si muzica, Asia, Africa si Australia prin toate la un loc sau prin ce mai ramane, oricine ridica pretentii de pricepere in materie de cultura tot spre Europa va privi. Fie si pentru a-i face concurenta.
La Seul, in Coreea de Sud, are loc anual un mare festival international de teatru. Desigur, ponderea majora in program o detin spectacolele autohtone si cele sosite din tarile vecine (si nu dintotdeauna prietene...), precum China, Japonia, Taiwan, Singapore; totusi, un anumit procentaj din afis este rezervat productiilor invitate din Europa. Printre acestea s-a numarat, la editia din aceasta toamna, si Trei surori a Teatrului "Toma Caragiu" din Ploiesti, regizata de Alexandru Dabija - ceea ce ne-a ridicat simtitor cota mandriei patriotice noua, celor cinci romani ajunsi acolo cu alte treburi. Tot teatrale, bineinteles: in cadrul festivalului, la Seul s-a desfasurat Congresul Extraordinar al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru (prescurtat, AICT/IATC, in cele doua limbi oficiale, franceza si engleza, ale organizatiei), la care, alaturi de Ludmila Patlanjoglu (presedinta a Sectiei romane si membra a Comitetului Executiv al AICT), de Ioana Moldovan (teatroloaga participanta la Seminarul international al tinerilor critici) si de subsemnata (pe post de viceprezidenta a filialei romanesti si - incognito - de carcotas cronic), au fost invitati scenograful Dragos Buhagiar si actorul Emil Boroghina, creatorul, respectiv finantatorul (prin Fundatia Shakespeare de la Craiova) trofeului ce insoteste Premiul Thalia, pe care criticii lumii il vor decerna in fiecare an unei personalitati teatrale.
Inmanarea premiului - acum, criticului, profesorului, regizorului si muzicianului american Eric Bentley (90 de ani) -, cu tot ceremonialul prevazut de ceremonioasele gazde coreene, a reprezentat, in sine, un mic spectacol. In afara de el am putut vedea insa, in scurtele zile coreene, si cateva spectacole prezentate in festival ori oferite in mod special criticilor adunati acolo. Am ratat, din pacate, un (incredibil, ca istorie) Asteptandu-l pe Godot de Samuel Beckett, montat pentru a douazeci si doua oara (!!!) in treizeci si sapte de ani de catre regizorul Young Woong Lim cu trupa Sanwoollim - ar fi fost, in orice caz, o experienta iesita din comun. Nu departe s-a situat insa productia intitulata Fairy in the Closet (Zana din dulap), scrisa de japonezul Hukuda Yoshiuki si adaptata de Sam Sik Bae, dar relatand, de fapt, un episod real petrecut in timpul razboiului civil din... Spania. E un one-woman show cu insertii muzicale, avand-o ca protagonista pe Seoung Nyo Kim, care, vreme de aproape doua ore, "spune" si canta, alternativ, povestea a doua femei, mama si fiica, nevoite sa-si ascunda intr-un ungher al casei, din motive politice, sotul, respectiv tatal, nu mai putin de 40 de ani. Cu o extrema simplitate, schimband aproape la vedere cate un element de costum, actrita izbuteste sa le anime nu doar pe cele doua eroine, ci si lumea din jurul lor, fara a neglija, la rastimpuri, adresarea directa catre public. Regia: Jin Chaek Son.
Muzica ocupa un spatiu important si in Beautiful Soulmate (Frumosul camarad de suflet, intr-o traducere cam caznita) de Youn Taek Lee, jucat (in regia lui Mi Jeong Nam) de Teatrul de Strada (care nu da insa doar spectacole de strada) din Seul. Povestea a trei calugari apucand pe cai diferite pentru a atinge implinirea spirituala, pe fondul unei "fresce" evocand agitata istorie a Coreei, e concretizata scenic intr-un spectacol viguros, nu foarte limpede, intotdeauna, pentru un privitor neavertizat, dar pregnant ca imagine si foarte bine jucat. Cumva la antipod ca expresie scenica (foarte simplu, aproape improvizat), Kyungsugi, tatal lui Kyungsugi, scris si regizat de Keun Hyung Park si jucat de tinerii membri ai companiei Golmokgil, nareaza cu dramatism dar si cu neasteptata ironie o complicata saga familiala avand ca ax emotional razboiul care a dus, acum 50 de ani, la scindarea tarii. Trei spectacole foarte diferite - si totusi unite printr-o "abordare" ciudat de cunoscuta. Sa-i zic europeana?
Mult mai putin mi s-a parut astfel spectacolul (foarte premiat, la el in tara) adus in festival de Formalnii Teatr din Sankt-Petersburg: Intre caine si lup, regizat, pe un text-pretext semnat Sasa Sokolov, de noul nume rasunator al regiei rusesti - Andrei Moguci. Titlul montarii spune aproape tot: e o metafora pentru marele imperiu si locuitorii sai de-a lungul istoriei; o metafora ingloband si luand in ras toate cliseele ce fixeaza "sufletul slav", de la samovar la Puskin si de la betivani la KGB. Tot prin clisee, mi s-a parut mie, intr-un stil emfatic si demonstrativ, foarte apreciat, insa, de sala electrizata. In fine, tot de istorie (recenta, acum) si tot ironic se ocupa si Plonter (Talmes-balmes) al Teatrului Cameri din Tel Aviv, o creatie colectiva regizata de Yael Ronen, evocand viata cotidiana din Israel din perspectiva evreilor, respectiv a arabilor rezidenti acolo, "cu tot absurdul ei sangeros", cum spune programul. Un text extrem de interesant (si de curajos), jucat de actori de ambele natii - fara traducere accesibila, din nefericire.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
