La 31 mai 1919, Academia Română a organizat o şedinţă extraordinară cu public, prezidată de Petru Poni. Conform procesului-verbal, N. Iorga face expunere asupra drepturilor noastre istorice şi etnice, pe care le au românii asupra ţinuturilor româneşti cerute să fie încorporate în Regatul României. "În momentul când e vorba să se dea României întregite - spunea istoricul - prin sacrificiul cel mai mare pe care-l poate aduce în lupta comună cu aliaţii ei hotare cari nu corespund, nu numai cu nevoile economice cele mai fireşti ale unui Stat modern şi cu cerinţele cele mai elementare ale apărării naţionale, dar nici cu aşezarea etnografică a poporului nostru şi cu drepturile istorice cele mai evidente (...), Academia Română, oricare ar fi soarta protestului care se ridică de către un popor întreg, crede că e de datoria ei să aducă opiniei publice din ţară, ca şi judecaţii cercurilor din Apus, pe cari le privesc şi le interesează problemele marei păci de la capătul marelui război, constatări a caror răspundere poate fi luată ştiinţific, în contra obiecţiunilor unei propagande interesate." După prezentarea drepturilor României, inclusiv asupra Banatului întreg, Istoricul încheia: "Academia Română supune şi conştiinţei lumii întregi aceste constatări, cari nu pot fi tăgăduite, şi aceste concluzii, cari nu pot fi infirmate." Petru Poni citeşte o Moţiune de susţinere a revendicărilor româneşti, primită cu "aplauze şi ovaţiuni de membrii prezenţi ai Academiei şi de public". Textul va fi trimis Conferinţei de Pace şi mai multor academii din lume.
La Congresul Ligii Culturale, 1 iunie 1919, Nicolae Iorga citeşte o Moţiune în problema Banatului, ce urma a fi trimisă Aliaţilor: "Congresul Ligii Culturale se uneşte la protestul întregii românimi contra încercărilor de a se da, pentru a se ţine seama de pretinse drepturi rezultând din simple colonizări, neamului (statului) nostru hotare ce nu corespund întinderii neamului românesc, şi nu pot cuprinde un corp politic capabil de a se apăra şi dezvolta." Dar, după citirea Moţiunii, N. Iorga adăuga: "Prefer să trăiesc, însă, chiar în nedreptatea pe care mi-ar face-o Aliaţii, decât în dreptatea pe care mi-ar face-o vrăjmaşii."
La Cluj se formează o Ligă pentru Dezrobirea Românilor Subjugaţi, compusă din studenţi; erau vizate regiunile Banat şi Crişana, Transnistria şi teritoriile locuite de români în centrul Peninsulei Balcanice. Ca preşedinţi de onoare au fost aleşi N. Iorga, I. Grădişteanu, Amos Frâncu. Concomitent, la Sibiu lua fiinţă o Ligă a Banatului. O delegaţie a acesteia, formată din 300 persoane, s-a dus la Iuliu Maniu (iunie 1919) şi i-a cerut pedepsirea lui Vasile Lucaciu şi scoaterea lui din Consiliul Dirigent, "pentru că lucrează împotriva intereselor României şi a încălcat Programul de la Alba Iulia". Motivul cererii: în ziarul elveţian "La Tribune de Genèvè" din 11 aprilie 1919, Vasile Lucaciu, într-un interviu, şi-a exprimat speranţa că România va lua "cea mai mare parte a Banatului", aşadar, nu în întregime.Şi studenţii din Bucureşti au adoptat aceeaşi atitudine, de revendicare a tuturor regiunilor româneşti. Din mai 1919 datează un Apel către toţi românii, semnat Studenţimea Universitară Română. Pentru susţinerea revendicărilor maximale, a organizat un miting pe1 iunie 1919, la care studenţii bucureşteni vroiau "a striga iar, fără întrerupere, împotriva nedreptăţii ce este pe cale a ni se face, până ce vom fi auziţi. Chemarea finală era dramatică: "Veniţi, fraţi români, veniţi de pretutindeni, veniţi mulţime nenumărată, veniţi să liniştim sufletele celor morţi, şi noi, cari le supravieţuim din luptele crunte, să luăm asupra noastră întreaga grijă care îi nelinişteşte."În iunie 1919, astfel de manifestaţii au avut loc în întreaga ţară, chiar şi acolo unde românii se aflau în minoritate; pe 22 iunie, au avut loc în judeţul Treiscaune - la Poiana Sărată, Breţcu, Covasna şi Întorsura Buzăului (conduse de preotul Rafiroiu împreună cu fruntaşii localităţilor respective:I. Hazmea, Radu Popa, N. Dima, V. Roman, G. Corbu, I. Modroiu, I. Curcubată); la Hăghig (condusă de Aurel Nistor, dr. Dumitru Ranca, N. Rimbeţiu) -, toate pentru a protesta faţă de ocuparea Banatului de către sârbi.De asemenea, la Cluj a avut loc, în iunie 1919, o Adunare a Bătrânilor şi Tinerilor, care a lansat un Apel: "Fraţi români! Libera hotărâre asupra sorţii noastre, pronunţată prin glasul istoric al Adunării de la Alba Iulia, ne asigură dreptul nostru integral la Banat şi Crişana, ca şi Tratatul de alianţă încheiat prin scumpa noastră Românie cu Puterile Aliate în Antantă, alianţă sigilată prin sângele acelor opt sute de mii de români şi ruina ţării, jertfite pentru cauza civilizaţiei umane şi libertăţii naţionale. (...) Voci sinistre şi stridente străbat prin unghiurile României Mari, că Banatul şi Crişana, mărgăritare ale Coroanei Româneşti, urmează să fie ciuntite (...) Nu vom tolera ca sa ni se aplice ca răsplată ştirbirea neamului(...) Nu vom suferi îngenuncherea şi desfiinţarea neamului nostru cotropit în Peninsula Balcanică şi peste Nistru; os din osul nostru, sânge din sângele nostru! Ne vom ridica glasurile de vecinic protest, hotărât la fapte, înaintea întregii lumi civilizate." Sa hotăra înfiinţarea unei Frăţii de Cruce pentru Dezrobirea Fraţilor Subjugaţi.
Dacă, exceptând Banatul în întregime, celelalte cereri teritorialeale României au fost în general satisfăcute de către Marile Puteri, solicitările românilor sud Dunăreni nu au fost admise. De aici, amărăciunea şi revolta acestora împotriva liderilor occidentali. Pe 19 mai 1919, Tache Papahagi îi scria lui Nicolae Iorga: "Cine şi ce sunt cei patru dictatori ai păcii mondiale? 1.Wilson? - Un ideolog interesat, un teoretician încăpăţânat, care îşi terfeleşte el însuşi în picioare principiile pe care le-a emis cu atâta emfază.2. Lloyd George? - Un politician care păzeşte strajnic ca interesele imperiului insulei sale ne quid detrimenti caperent; pentru bunele drepturi ale celorlalte naţiuni, le déluge. 3. Clemenceau? - Un bun gazetar, intransigent şi cam sărit, dar diabolic şi nefast pentru pacea universală. 4. Orlando? - Împrejurările politice, strategice şi economice ale Italiei fac din Orlando nu numai un simbol italian,ci şi un stejar al latinităţii." Şi, Tache Papahagi credea că tratatele de pace creaseră câteva "Vezuvii": Dantzigul, coloniile germane, chestia Rusiei, Banatul, Cadrilaterul, partea vestică a Bulgariei cedată Serbiei, Tracia dată Greciei, Constantinopolul, Muntenegrul, Albania, Macedonia-Pind, Adriatica, cauza musulmanilor în genere, Gibraltarul şi "încă odatăşi mai presus de toate, Germania". Aromânii afirmau că sunt "dezolaţi" de hotărârile Conferinţei de Pace. Tache Papahagi se arăta un bun prevestitor: "Am presimţirea, însă, că (...) Pacea de la Versailles de azi nu necesită în fond mult timp pentru ca să avorteze şi să degenereze într-un cumplit boulversement universel; căci, această Pace Generală nu-i altceva decât un Război General nefixat în timp, mistificat sub eufemismului <<Pace>>şi care va reîncepe între naţiuni în reprize."
Şi Alexandru Lapedatu îi acuza pe conducătorii Marilor Puteri de necunoaşterea problemelor româneşti asupra cărora, totuşi, decideau. Într-o scrisoare către Nicolae lorga, din 29 iulie 1919, găsim menţionat: "Lloyd George, cum ştiţi, e atât de documentat asupra revendicărilor noastre, că-n şedinţa din 1 februarie a Consiliului de Zece cerea lui Brătianu să-i arate pe hartă unde e Bucovina şi Banatul."
Deşi dezamăgiţi de hotărârile Conferinţei de Pace, românii balcanici, inclusiv cei din Serbia, anunţau că-şi păstrează speranţa într-o evoluţie pozitivă a contextului internaţional, care să le îmbunatăţească situaţia. Aveau deja un prim element major de susţinere: erau încredinţaţi că România Mare va deveni o ţară puternică, şi-i va susţine; se uitau spre ea mai mult decât o făcuseră spre România Mică.
*
* *
Începutul organizării, cu scopuri naţionale, a românilor balcanici, în perioada interbelică, datează din 1919, chiar înaintea semnării tratatelor de pace, în condiţiile în care erau deja cunoscute prevederile acestora. Faptul îl aflăm dintr-o scrisoare către Nicolae Iorga, Paris, mai 1919, semnată de George Murnu şi Tache Papahagi: "Românii din Valea Timocului ca şi cei din Pind, Macedonia, Albania şi Tesalia şi-au trimis delegaţii lor la Congresul de Pace din Paris, pentru a prezenta şi sprijini înaintea acestui suprem aeropag revendicările lor naţionale. În urma unei expuneri din partea acestor delegaţi în faţa membrilor Coloniei române din Paris, a suferinţelor şi doleanţelor neamului românesc din sudul Dunării,s-a înfiripat aici o ligă naţională, care poartă numele de «Liga pentru Libertatea Românilor din Timoc şi Macedonia>>, a1 cărei program şi ai cărei membri se pot vedea în manifestul alăturat, publicat în limba franceză.Pe temeiul principiilor de autodeterminare ale popoarelor mari sau mici, sus-numita Ligă urmăreşte înfăptuirea cât mai largă şi mai temeinică a revendicărilor etnice ale românilor din sudul Dunării. Pentru ca aceasta să fie cu putinţă, e de neapărată nevoie de ajutorul şi conlucrarea Ligei Culturale din ţară, care ne place a crede că, cu toate secţiile sale, nu va întârzia sa se şi pună în mişcare şi să lucreze din răsputeri pentru îndeplinirea operei de unire politică şi culturală a românilor de pretutindeni. Socotim, prin urmare, că ar fi bine şi în interesai românismului ca onor. Liga Culturală să pună pe tapet chestiunea românilor din Timoc şi a macedoromânilor, facând astfel ca să se manifeste solidaritatea tuturor românilor din Romania Mare cu românii care nici acum nu vor avea fericirea să scape de robia seculară de care sunt încătuşaţi."
Începută în 1919, mişcarea de emancipare a românilor balcanici, în perioada interbelică, foarte complexă- larg prezentată în literatura istorică, a fost influenţată atât de evoluţia, mai ales politică, a României, cât şi de politică faţă de minorităţile naţionale a statelor balcanice, inclusiv Serbia.
Deşi a întreţinut cu România relaţii de prietenie în perioada interbelică şi a colaborat cu aceasta în cadrul unor alianţe antirevizioniste - având doi inamici comuni, Ungaria şi Bulgaria -, totuşi, Iugoslavia a avut o politică aspră faţă de românii trăitori în cadrul ei. Oficial, prin recensăminte, numărul acestora era diminuat; se limita la maximum folosirea limbii române în şcoli şi în biserică; se nega românitatea timocenilor; se creau oprelişti artificiale în calea activităţii societăţilor culturale româneşti etc.
La sfârşitul perioadei interbelice, probleme minorităţilor naţionale agita puternic întreaga Europă, Berlinul şi Roma tinzând să o transforme în pretext de război. Se discutau intens două soluţii: aceea anexionistă, încălcând astfel graniţele hotărâte la Versailles; şi soluţia schimbului de populaţie. În acest context, pentru Ministerul Minorităţilor condus de Silviu Dragomir, în1939 Petre Petrinca realiza un foarte întins şi bine documentat material, sub titlul Situaţia românilordin Iugoslavia şi problema colonizării lor în Ţară.Geografic, românii din Iugoslavia se împărţeau în trei grupe: 1.Românii bănăţeni; 2.Cei din regiunea Kraina (Negotin), Pojarevaţ, Morava, Timocul sârbesc; 3. Cei din Macedonia sârbească (aromanii). Într-un număr foarte mic se mai aflau şi în regiunile Bacica, Barania, Croaţia, Slavonia, Bosnia-Herţegovina, Dalmaţia, Muntenegru. Pe total, Recensământul din 1921 indica 229.298 români în Iugoslavia. Următorul Recensământ, din 1929, indica 183.000 români, cu 46.398 mai puţini decât în 1921, de necrezut în condiţiile ratei demografice înalte la români. Petrinca, folosind surse româneşti şi străine, demonstrează existenţa unui număr mai mul tdecât dublu de români; citează lucrări ale lui Sever Bocu, Enrico Monfosca, Attilio Tamaro ş.a. Consemnează, însă, şi autori care folosesc doar cifrele oficiale. Metodic, este prezentată mai întâi situaţia românilor din Banatul iugoslav - format din aproape întreg judeţul Torontal şi o parte a judeţului Timiş. Până la Tratatul de la Trianon, 4 iunie 1920, conform statisticilor maghiare aici trăiau aproximativ 80.000 români în 80 localităţi; din care românii aveau majoritatea absolută în 35. Românii ar fi trebuit să trăiască în cadrul Regatului Sarbo-Croato-Sloven (din 1929 cu numele de Iugoslavia), sub regimul de protecţie a minorităţilor naţionale impus prin Tratatul de Pace de la Saint Germain din 10 septembrie 1919. Într-o anumită măsură, aceste prevederi internaţionale au fost aplicate românilor din Banatul de Vest; ceilalţi, însă, nu au avut parte de nici o protecţie. Timp de 20 de ani, românii din Banatul iugoslav, totuşi, nu avuseseră viaţă politică, pentru că oamenii lor politici s-au stabilit în România, aşa cum făcuseră şi foarte mulţi din intelectuali; iar preoţii rămaşi nu aveau voie, conform Constituţiei belgrădene, să facă politică. Urmarea - nu aveau reprezentanţă parlamentară. Se încerca o îndrumare politică prin ziarele "Nădejdea" şi "Graiul strămoşesc", fiecare reprezentând cate o grupare a românilor, între acestea fiind grave disensiuni "care contribuie la o completa lipsă de solidaritate românească". Ierarhic, Biserica Ortodoxă Română din Banatul de Vest şi-a păstrat dependenţa de episcopiile de Arad şi Caransebeş; puţinii greco-catolici aparţineau de Episcopia Unită de Lugoj. Funcţionau două protopiate ortodoxe, la Vărşeţ şi Panciovo, având în total 37 parohii cu serviciul religios oficiat în limba română. Erau, însă, doar 10 preoţi. Pentru a îndrepta situaţia, România reuşise, în iulie 1934, să încheie o Convenţie cu Iugoslavia privind regimul Bisericii Ortodoxe Române din Banatul de Vest şi al Bisericii Ortodoxe Sârbe din Banatul românesc. Dar, Convenţia nu a fost ratificată la Belgrad. După 1920 şcolile româneşti confesionale fuseseră închise, iar în şcolile de Stat se preda doar în limba sârbă.
Din introducerea volumului "Românii din Serbia. 1940-1944", în pregătire la Editura Enciclopedică
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
