Se intampla tot mai des ca, la ora de incepere a spectacolului, publicului sa i se spuna sa ramana in hol, plasatoare incruntate pazind cu un aer misterios intrarea in sala propriu-zisa. Adeseori, holul este si el impodobit cu obiecte menite sa-l introduca pe platitorul de bilet in atmosfera actiunii proiectate de creatori, iar el, om cu oarecare experienta, intelege ca n-a venit ca sa se distreze, ci ca sa-si puna intrebari, sa gandeasca, sa inteleaga de ce lumea e asa cum e si cum ar trebui ea schimbata. Cand intra, in sfarsit, bulucindu-se in sala, vede ca scaunele sunt asezate altfel decat de obicei, ca n-au spatar, ca din anumite locuri nu va vedea decat spatele actorilor - dar n-are importanta, atata timp cat va vedea idei. Ceea ce odata si odata a fost o inovatie a devenit un cliseu, un procedeu folosit alandala, cand e nevoie si cand nu, pentru ca, de obicei, ceea ce urmeaza e un spectacol care nu clinteste in niciun fel pasivitatea spectatorului: el asista si nu participa, oricat de incomoda ar fi pozitia lui in scaunul fara spatar. Miscarea urmatoare este incercarea de a-l include pe platitorul de bilet in actiune: este impiedicat sa se aseze, actori (actrite) i se asaza in brate, purtandu-l apoi prin diverse spatii de joc improvizate in afara scenei, tipand la el, impingandu-l, provocandu-l la implicare in evolutia conflictului. Personal, n-am asistat niciodata la reusita unui asemenea procedeu: oamenii se simt stanjeniti, se supun pana la un punct la ceea ce li cere, asa cum au fost invatati toata viata sa se supuna celui care vorbeste mai tare, dar nu mi s-a parut ca am vazut vreodata rudimente ale vreunei identificari, vreo tentativa de schimbare a conditiei de privitor in cea de participant real la actiune.
Probabil ca mecanismele prin care spectatorul poate fi determinat sa transforme ceea ce vede dintr-un divertisment intr-o experienta existentiala sunt ceva mai complexe. Pentru a-l face pe om sa creada ca participa la ceva adevarat (nu inventat si repetat pana la detaliu luni intregi) ar trebui distruse orice semne ale conventiei teatrale si, personal, ma indoiesc ca s-ar castiga mai mult decat s-ar pierde.
Ceea ce nu inseamna ca regizorii nu persevereaza. Cel mai consecvent cu sine pare a fi Alexander Hausvater: aproape toate spectacolele lui incep in hol, prin etalarea unor elemente violente ale povestii care va urma. In Judecata de Barry Collins (Teatrul German de Stat din Timisoara) soldati imbracati in uniforma si inarmati ii obliga, in hol, pe cei ce vin sa-si asume un nume prins vizibil pe piept si sa semneze ca nu vor povesti nimanui nimic din ceea ce au vazut asistand la proces. Deci nu va fi un spectacol, ci un proces. Bine. Intram in sala, unde un mare portret al lui Stalin vegheaza scena, pe laturi sunt afise sovietice ale vremii, soldati inarmati ne ordona sa ascultam in picioare imnul Uniunii Sovietice, apoi ii aduc pe cei doi invinuiti (unul explica - extraordinarul actor Georg Peetz -, celalalt este doar invelisul unui om distrus de experienta prin care a trecut). Experienta este cea a unei detentii de 60 de zile, fara bautura si mancare, timp in care prizonierii au optat pentru canibalism, ucigand; ordinea crimei e stabilita de hazardul unei loterii. Am regretat ca am amanat citirea cartii lui Catalin Avramescu O istorie a canibalismului, unde, probabil, se explica de ce si cum materialismul si relativismul sunt discipline animate de prezenta canibalului, dar niciun fel de lectura nu m-ar fi putut convinge sa votez nevinovatia maiorului Vukhov - asa cum a facut majoritatea oamenilor din sala unde am fost eu.
In programul de sala, regizorul afirma ca, in situatii-limita, "omul normal" este parasit, erou este acela care invinge "fara sa-si aleaga mijloacele". Nu cred ca, dupa ce au predat castile si si-au scos etichetele din piept, cetatenii-spectatori au ramas convinsi ca pot consuma fara prejudecati ficatul celor pe care ii detesta. Dar cand au ridicat mana declarandu-l pe Vukhov nevinovat, au intrat intr-o conventie teatrala vegheata cu zambet de Iosif Vissarionovici Stalin. Acuzatii din procesele lui nu s-au ridicat niciodata la aplauze.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
