Capodopera lui Lev Şestov, pentru prima dată în limba română
"Atena şi Ierusalim", "filosofie religioasă" - aceste expresii sunt practic identice, au aproape acelaşi înţeles. Sunt la fel de enigmatice şi irită gândirea modernă în aceeaşi măsură prin contradicţia lor internă. Însă, afirmă Şestov, omul trebuie să aleagă: Atena sau Ierusalim. Nu le poate avea pe amândouă. Atena - cu principiile sale constrângătoare, adevărurile eterne, logica şi ştiinţa ei - uşurează viaţa mundană, însă în acelaşi timp poate chiar să ucidă spiritul. Ierusalimul - cu mesajul său despre un Dumnezeu şi un om pentru care nimic nu e imposibil, proclamând creativitatea şi libertatea drept prerogative esenţiale atât ale divinului, cât şi ale umanului - îl înspăimântă pe om, dar are şi puterea de a-l elibera şi de a transforma ororile existenţei în bucuriile acelei stări paradisiace pe care a menit-o la începuturi Dumnezeu creaturilor sale.
Lev Şestov (1866-1938) s-a născut la Kiev. După revoluţia bolşevică şi instaurarea comunismului în Rusia, se stabileşte definitiv la Paris. Reprezentant de marcă al grupului de gânditori ruşi reuniţi în aşa-numitul curent al existenţialismului creştin, între care Berdiaev sau Rozanov, a influenţat la rândul lui intelectuali precum Georges Bataille. Dintre volumele publicate: Revelaţiile morţii, Începuturi şi sfârşituri, Noaptea din grădina Ghetsimani, Apoteoza lipsei de temeiuri.
*
* *
Desigur, ştiu că nu numai Spinoza şi Hegel, dar nici Kant nu ar fi admis vreodată că raţiunea poate refuza să-l călăuzească pe om. "Raţiunea este avidă de judecăţi universale şi necesare", scrie el chiar la începutul Criticii raţiunii pure (prima ediţie). Şi nici măcar o dată, pe tot parcursul operei sale, nu-şi pune problema: de ce trebuie să facem pe dracu-n patru pentru a-i oferi raţiunii ceea ce ea caută cu atâta aviditate? Şi cine sau ce este această raţiune care are o putere atât de mare asupra omului? Totuşi, faptul că raţiunea este posedată de o pasiune precum orice fiinţă limitată ar trebui deja să ne pună pe gânduri şi să ne trezească suspiciuni faţă de raţiune şi faţă de acele judecăţi universale şi necesare la care ea aspiră. Dar, repet, raţiunea rămâne mai presus de orice bănuială, chiar şi pentru autorul Criticii raţiunii pure. Aceasta a fost dintotdeauna tradiţia gândirii umane: neîncrederea faţă de raţiune a fost privită mereu ca o crimă de lezmajestate. Platon spunea că cel mai mare necaz care i s-ar putea întâmpla omului este să devină "cel ce detestă raţiunea". Pentru Aristotel, cunoaşterea este cunoaştere universală şi necesară. Începând cu Socrate, noi am renunţat definitiv la ceea ce constituie problema esenţială a cunoaşterii şi, în acelaşi timp, la problema metafizică. Scopul gândirii socratice era tocmai acela de a proteja cunoaşterea de orice încercare critică, după cum apare în acea afirmaţie care, la prima vedere, constituie tocmai condiţia şi principiul oricărei critici: ştiu că nu ştiu nimic (afirmaţie care, potrivit mărturiei lui Socrate, a făcut ca oracolul să-l declare cel mai înţelept dintre oameni), dar care ucide în germene posibilitatea oricărei critici. Într-adevăr, numai cine este convins că singurul izvor al adevărului este cunoaşterea va spune că ştie că nu ştie nimic. Nu degeaba Hegel, vorbind despre destinul lui Socrate, îşi amintea de pomul cunoaşterii şi de cuvintele şarpelui ispititor: Eritis sicut Dei (veţi fi ca Dumnezeu). Numai cine a gustat din fructele pomului cunoaşterii binelui şi răului este capabil să se dedice fără preget farmecelor cunoaşterii. Pentru Socrate, dispreţul faţă de cunoaştere era un păcat de moarte. El le reproşa poeţilor, luându-i în bătaie de joc, că merg spre adevăr nu prin cunoaştere, ci pe alte căi. Nu găsea cuvinte suficient de tăioase pentru cei care, neştiind nimic, credeau că de fapt cunosc câte ceva. De unde această convingere de nezdruncinat că numai cunoaşterea îi aduce omului adevărul? Şi ce înseamnă această convingere pe care toţi am moştenit-o de la Socrate? L-a sedus oare oracolul pe Socrate la fel cum şarpele biblic l-a sedus cândva pe Adam? Sau ispita se ascundea în altă parte, iar Pythia, la fel ca şi Eva, nu a făcut decât să-i întindă lui Socrate fructul din care ea gustase sub influenţa unei forţe ce scapă puterii noastre de înţelegere?
Oricum ar fi fost, potrivit lui Socrate, cei mai însemnaţi reprezentanţi ai gândirii umane nu pot face altceva decât să identifice adevărul cu fructele din pomul cunoaşterii. Aceasta este semnificaţia avertismentului lui Platon cu privire la "cel ce detestă raţiunea", aceasta este semnificaţia aristotelicelor "universal" şi "din necesitate", a cartezienelor de omnibus dubitandum şi cogito ergo sum ("trebuie să ne îndoim de toate" şi "gândesc, deci exist"), a cuvintelor lui Spinoza verum est index sui et falsi ("adevărul se indică deopotrivă pe sine, dar şi ceea ce este fals"). Iată de ce Kant spune la începutul "criticii" sale că raţiunea este avidă de judecăţile universale şi necesare. Toate acestea sunt moştenirea lui Socrate. Începând cu Socrate, pentru oameni, adevărul s-a confundat cu judecăţile universale şi necesare; toată lumea este convinsă că gândirea nu este în drept să se oprească până ce nu întâlneşte Necesitatea, care pune capăt oricăror căutări şi curiozităţi. Totodată, nimeni nu se îndoieşte de faptul că, ajungând până la raporturile necesare ale lucrurilor, gândirea înfăptuieşte sarcina supremă a filosofiei. Astfel încât, pe scurt, Hegel vedea destul de bine când demonstra că nu există "filosofii", ci "filosofie", că toţi filosofii au înţeles dintotdeauna la fel misiunea pe care le-o impusese destinul. Toţi căutau să descopere ordinea strictă şi nestrămutată a existenţei, căci toţi, chiar şi cei care, precum Socrate, ştiau că nu ştiu nimic, erau complet hipnotizaţi de ideea că o asemenea ordine care nu depinde de nimeni trebuia să existe, era imposibil să nu existe, la fel cum trebuie să existe o ştiinţă care să-i dezvăluie omului această ordine. Socrate afirma, ce-i drept, că cunoaşterea perfectă aparţine doar zeilor, ştiinţa omului fiind imperfectă. Dar spunând aceasta, el ridica şi mai mult în slăvi cunoaşterea, căci cuvintele lui însemnau, pe scurt, că nici libertatea zeilor nu era absolută: cunoaşterea îi stabilea graniţe fixând limite nu numai posibilului şi imposibilului, ci chiar şi pentru ceea ce este permis şi interzis. În Euthyphron, dialogul scris de Platon încă din timpul vieţii maestrului său, Socrate demonstrează că nici zeilor nu le este dat să aleagă: ei nu au libertatea să nu-l iubească pe cel drept, la fel cum trebuie să-l iubească muritorii. Muritorii şi nemuritorii sunt supuşi în egală măsură datoriei şi Necesităţii. De aceea sarcina filosofiei constă în dezvăluirea raporturilor necesare ale lucrurilor, adică în dobândirea cunoaşterii, cu scopul de a-i convinge pe oameni că nu se poate discuta cu Necesitatea, că trebuie să i se supună. Fireşte, şi ştiinţele exacte stabilesc raporturile necesare ale lucrurilor şi îi învaţă pe oameni să se supună, însă filosofia nu se mulţumeşte cu atât: pentru ea nu este suficient ca oamenii să accepte Necesitatea şi să se obişnuiască cu ea - ea vrea ca oamenii să iubească Necesitatea, să o venereze la fel cum odinioară îi iubeau şi venerau pe zei.
Se poate ca diferenţa esenţială dintre Socrate şi sofişti, diferenţă pe care istoria a ascuns-o de noi cu grijă, să constea tocmai în faptul că, atunci când grecii din a doua jumătate a secolului al V-lea au descoperit că zeii olimpieni erau născociri ale imaginaţiei şi că orice fel de "constrângere" provenea nu de la nişte fiinţe vii care se interesau de destinul oamenilor, ci de la Necesitatea indiferentă faţă de orice, sofiştii (precum apostolul Pavel mai târziu) au reacţionat violent: dacă constrângerile vin nu de la zei, ci de la Necesitate, atunci nimic nu este adevărat şi este permis totul. Se pare că vorbele lui Protagoras "omul este măsura tuturor lucrurilor" au aceeaşi semnificaţie ca şi spusele sfântului Pavel: "Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm" (I Cor. 15.32) - pe scurt, să facem ce ne taie capul, să trăim aşa cum vrem. Ca şi sofiştii, Socrate nu admitea existenţa zeilor. Şi este firesc: cine se teme să fie "cel ce detestă raţiunea", cine vede în cunoaştere singurul izvor al adevărului, acela nu poate accepta nicidecum existenţa zeilor. Cu o naivitate probabil foarte seducătoare, dar prea puţin potrivită unui filosof care voia să demonstreze totul, să pună totul la îndoială, Socrate le-a întors dispreţuitor spatele poeţilor, artiştilor doar pentru că, dacă li se întâmplă uneori să descopere adevăruri superioare, ei nu le obţin prin cunoaştere, ci din altă sursă, şi nu sunt în stare să spună cum le-au descoperit. Socrate nu are încredere în oamenii "inspiraţi" de zei: cum să ai încredere în ei, de vreme ce se ştie că zeii nu există? - sau, dacă e să admitem comentariul lui Hegel, de vreme ce se ştie că Dumnezeu l-a înşelat pe om, după cum a recunoscut El însuşi când şarpele, aflându-i intenţiile ascunse, le-a dezvăluit protopărinţilor noştri? În orice caz, dacă vrei să fii prudent, mai bine ascultă-l pe Protagoras: "cât despre zei, nu ştiu dacă există sau nu există".
În faţa judecătorilor săi, care trebuiau să se pronunţe asupra acuzaţiei de ateism venite din partea lui Anytos şi Meletos, în esenţă Socrate spune acelaşi lucru ca şi Protagoras; dar cum era vorba despre nemurirea sufletului, şi nu despre existenţa zeilor, multora li se pare încă astăzi că Socrate gândea altfel decât Protagoras. În realitate, ambii porneau de la aceeaşi idee, dar reacţionau diferit, deşi cu aceeaşi pasiune. Protagoras spunea: dacă zeii nu există, dacă sufletul nu este nemuritor, dacă viaţa omului se reduce la această scurtă existenţă terestră care începe cu naşterea şi se termină cu moartea, dacă nu suntem legaţi prin fire nevăzute de nişte fiinţe superioare, dacă, într-un cuvânt, ceea ce începe în această lume tot aici se şi sfârşeşte, atunci ce poate încătuşa capriciul omului şi în numele cui va renunţa omul la capriciul său? De ce atunci nu şi-ar da omul frâu liber dorinţelor şi pasiunilor sale? Uneori este nevoit să se supună forţei, câtă vreme nu o poate învinge sau întrece în şiretenie; dar a i te supune nu înseamnă încă a-i recunoaşte drepturile supreme, definitive. Să mâncăm, să bem şi să ne veselim, ca să folosim cuvintele sfântului Pavel! Atitudinea lui Socrate faţă de adevărul pe care el l-a dezvăluit este complet diferită: la fel ca şi Protagoras, el nu se îndoieşte nici o clipă că raţiunea trebuie să rezolve problema existenţei zeilor, iar cu onestitatea intelectuală ce-l caracteriza şi în care vedea (şi noi după el) virtutea supremă a filosofului trebuia să recunoască faptul că, în ochii raţiunii, putea fi admisă, dar şi negată existenţa zeilor şi nemurirea sufletului. În plus - nu vorbea despre asta, dar e de presupus că gândea astfel -, deoarece cunoaşterea nu poate da un răspuns pozitiv la aceste întrebări, deoarece o cercetare meticuloasă îl conduce, ca şi pe Protagoras (atât de diferit de el din toate punctele de vedere), la aceeaşi concluzie - poate că zeii există, poate că nu există -, atunci cauza zeilor înseamnă că este pierdută: sunt toate motivele să se creadă că au fost inventaţi de oameni. Şi totuşi, soluţia propusă de Protagoras era inacceptabilă pentru Socrate, care ar fi respins cu indignare şi cuvintele sfântului Pavel, dacă ar fi putut să le cunoască. Pentru Socrate, orice era mai bine decât homo-mensura a lui Protagoras sau îndemnul apostolului "să bem şi să mâncăm". Ce rămâne să măsoare omul, dacă tot ce poate fi măsurat este trecător şi supus schimbării!? Şi cum să te gândeşti la veselie, când ştii că zilele îţi sunt numărate şi nu poţi fi sigur de ziua de mâine?
Cu mult timp înainte de Socrate, marii filosofi şi poeţi ai Greciei priveau îngroziţi incertitudinea îngrijorătoare a existenţei noastre dureroase. Heraclit spunea că totul trece şi nimic nu rămâne. Cu o forţă fără egal, tragicii conturau tabloul zguduitor al vieţii umane. Şi totuşi Heraclit, de parcă s-ar fi făcut ecoul peste veacuri al profetului Isaia şi al sfântului apostol Pavel, care-l repeta pe Isaia, Heraclit putea încă să afirme că ceea ce zeii ne-au pregătit depăşea orice închipuire, toate speranţele omeneşti. Însă deja lui Socrate nu-i mai era dat să vorbească astfel: nu ştim ce ne aşteaptă după moarte - şi atunci nu este ruşinos să vorbim despre ceea ce nu ştim? Pentru Socrate, cel vrăjit de cunoaştere, Heraclit, Isaia şi sfântul Pavel erau la fel de inacceptabili ca şi Protagoras, care glorifica arbitrarul. Este clar că oamenii Bibliei şi filosofii de genul lui Heraclit îşi luau înţelepciunea din izvoare foarte dubioase; ei erau asemenea poeţilor care, într-un elan de entuziasm nejustificat, proclamau lucruri pe care nici ei nu le înţelegeau. Fără cunoaştere nu există nici adevăr, nici bine. Prin urmare, cunoaşterea este unicul izvor pentru tot ceea ce este important pentru om; ea îi oferă omului - nu poate să nu-i ofere - "singurul lucru necesar". Desigur, dacă cunoaşterea ne-ar dezvălui existenţa zeilor şi nemurirea sufletului, nu ar fi rău deloc; dar fiindcă altfel stau lucrurile, va trebui să ne descurcăm şi fără asta. Aşa a înţeles Socrate sarcina ce-i revenea. El înţelegea la fel de bine ca şi Aristotel că omul cunoaşterii putea fi rău, însă descoperise că existenţa noastră se termină odată cu moartea; iar dacă este aşa, atunci şarpele biblic şi Pythia aveau dreptate: virtutea se află doar în cunoaştere. În ochii tuturor, în public, Socrate trebuia să repete gestul pe care, potrivit mitului străvechi pe care nimeni nu poate să-l confirme, îl făcuse Adam.
Fragment din cartea lui Lev Şestov -Atena şi Ierusalim, în curs de apariţie la Editura Polirom, colecţia "Plural M". Traducere de Radu Părpăuţă. Carte publicată şi în ediţie digitală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
