Richard Flanagan (n. 1961, Australia) este unul dintre noiiromancieri de notorietate internaţională, istoric şi regizor defilm, nominalizat sau câştigător deja al câtorva importante premiiprecum Commonwealth Writers Prize. Cărţi de Richard Flanagantraduse în limba română: "Teroristul necunoscut", Editura Paralela45, 2006.
Câştigător în 2002 al prestigiosului Commonwealth Writers Prizepentru romanul "Cartea cu peşti a lui Gould" în pregătire acum laEditura Paralela 45, în traducerea lui Constantin Husti-Răduleţ,Richard Flanagan atinge una dintre culmile scrisului său înalcătuirea unei foarte subtile şi halucinante parabole a lumiicivilizate, atât de vulnerabilă în faţa pericolului propriilorinvenţii. Ne aflăm în secolul al XIX-lea, pe o insulă de lângăţărmul Tasmaniei. Nu e un loc oarecare, ci un spaţiu al izolăriiforţate, o insulă a condamnaţilor în care se impun alte reguli şiautorităţi. Gould, un deţinut privilegiat datorită talentului săude a picta, spune povestea acestei societăţi miniaturale, dar cu unritm de viaţă coşmaresc. Tot ce într-o comunitate normală econsiderat beneficiu al ştiinţei şi se foloseşte în favoarealocuitorilor ei, pe insula lui Flanagan devine instrument decontrol diabolic. "Cartea cu peşti a lui Gould" e o lecţie desprecât de nocive se pot dovedi cele mai bune intenţii ale umanităţiidacă ajung să fie deturnate de personaje malefice.
I
Încă mai simt minunata mirare ce m-a cuprins în dimineaţa aceeastranie când am descoperit Cartea cu peşti, amintirea ei iradiindfosforescent precum imitaţia de marmură a copertei. Fusesem prinssub vraja pulberii vrăjite - jerbele ei de scântei colorate îmirobiseră mintea şi sufletul, ba şi mai rău încă, începuseră deja,chiar din momentul acela, să îmi destrame urzeala inimii şi avieţii pentru a lăsa în urmă ce? - doar nişte jurubiţe ogârjite,povestea ce-o aveţi sub ochi.
Ce oare, din licărirea aceea blândă, mi-o fi strecurat în mintecredinţa că de fapt trăiam din nou una şi aceeaşi viaţă, asemeneaunui mistic indian prins pentru vecie în Marea Roată a fiinţării?că lumina ei îmi hărăzea mie soarta? Şi cum a reuşit oare să măsmintească şi să-mi fure însăşi firea? să îmi topească laolaltăviitorul şi trecutul, făcându-le totuna?
Să fi fost consistenţa ei magică, vălătucii hipnotici ce se ridicaude pe rândurile dezlânate ale manuscrisului şi în ale cărorsclipiri începusem deja să desluşesc căluţi şi dragoni de mare şipeşti uranoscopi, sau strălucirea impetuoasă cu care lumina aceastase revărsa asupra mohorâtei dimineţi? Să fi fost oare semeţiajalnicului gând că totul şi toate existau în mine - şi oameni, şipeşti, şi lumea întreagă? Sau poate că ananghia la care am ajuns sedatorează unor cauze mult mai prozaice - tovărăşia unor comeseninevrednici în jurul unor licori mai rele decât însăşi companiaacestor nefericiţi?
Caracterul şi soarta, zice William Buelow Gould în cartea sa, suntdouă cuvinte pentru unul şi acelaşi lucru - încă o chestiune încare se înşela amarnic, bietul, şi cu convingere.
Scumpul şi sărmanul, blegul de Billy Gould, cu poveştile sale naivede dragoste, atât de multă dragoste încât s-a împotmolit în ea,pierzându-şi suflul, atunci ca şi acum. Însă n-aş vrea să mă abatdeja de la povestea noastră.
Noi toţi - poveştile noastre, sufletele noastre - ne aflăm într-unproces neîntrerupt de descompunere şi în acelaşi timp deautoînnoire, aşa am ajuns să cred de când cu peştii lui împuţiţi şitot asta urma să descopăr şi mai târziu cu cartea aceasta, anume căea este de fapt povestea inimii mele latrină.
Însă, oricât de avântată mi-ar fi pana, tot nu poate descrieextazul ce m-a cuprins când am deschis pentru întâia oară Cartea cupeşti, o uimire atât de intensă de parcă în momentul când amridicat coperta, toată viaţa mea, toată lumea!, ar fi pălit şi s-arfi întunecat, făcând ca în întregul univers să nu mai rămână decâto singură lumină - cea care izvora din paginile îngălbenite alecărţii pentru a-mi hrăni mie ochii uimiţi.
Eram şomer, lipsa slujbelor fiind, atunci ca şi acum, parte dinbanalul cotidian în Tasmania. Se prea poate ca, în mintea mea,împrejurarea aceasta să fi insinuat o disponibilitate maineobişnuită către minuni. Poate că eu însumi doream să fiu orb faţăde propria-mi lume, tot aşa precum o biată ţărăncuţă portughezăajunge să o vadă pe Madona tocmai pentru că nu îşi doreşte să vadăpe nimeni altcineva. Poate că într-o ţară normală, în care toatălumea are un loc de muncă normal, pentru care oamenii stau cuminţiîn trafic ore în şir numai ca să aibă unde se foi cuprinşi denerăbdare, odată ajunşi, aşteptând reîntoarcerea acasă, o lume încare nimănuia nu i-ar trece vreodată prin cap să îşi închipuie cumar fi să trăieşti viaţa unui căluţ de mare, lucrurile astea nici nus-ar fi putut întâmpla şi nimeni n-ar fi devenit peşte.
Aşa zic eu: poate, dar n-aş băga mâna-n foc.
Cine ştie dacă ciudăţenii dintr-astea nu se întâmplă mereu şi laBerlin şi în Buenos Aires, iar oamenilor le este pur şi simplu preajenă s-o recunoască. Poate că Fecioara trece tot timpul princvartalele New Yorkului şi vizitează la fel de des şi oribiliizgârie-nori ai Berlinului sau suburbiile din vestul Sydneyului, iaroamenii se fac că plouă: tac şi speră să plece cât mai curândpentru ca prezenţa ei să nu-i mai facă să se simtă prost. Nu-iexclus ca noua Fatima să se fi pogorât undeva în pustietăţile delângă clubul muncitoresc Revesby, sub forma unui duh strălucitor ceadastă deasupra pokerului electric şi clipeşte odată cu el:"Blackjack fever".
Să fie aşa de greu de crezut că, atunci când toţi şi-au întorsspatele şi toate feţele caută către monitoarele automatelor, nu mairămâne nimeni care să ia seama cum bătrânica ce-şi completeazăliniştită biletul de Keno s-a desprins cu totul de pământ? Căcinu-i deloc exclus ca noi să ne fi pierdut flerul, acel al şaseleasimţ care ne îngăduie să fim martorii miracolelor şi să avemvedenii şi să pricepem că suntem totuşi ceva mai mult decât ceea ceni s-a spus că suntem. Poate că evoluţia merge de-a-ndoaselea deceva mai multă vreme decât bănuiam eu şi că suntem deja de multîntorşi la starea de peşti trişti şi proşti. Dar, cum spuneam, n-aşbăga mâna-n foc, iar puţinii oameni în care am încredere, cum ar fidl Hung şi Conga, nu sunt nici ei siguri.
Şi, ca să fiu sincer, care or fi lucrurile alea de care poţi fisigur în viaţă?! Nu prea sunt, asta-i concluzia la care am ajuns.Asta neînsemnând că nu preţuiesc adevărul, chiar dacă nu prea dauimpresia. Atâta doar că întreb şi eu, precum însuşi William BuelowGould nu contenea să îşi întrebe peştii, mult timp după ce aceştiacedaseră în faţa zadarnicelor interogatorii, unde oare s-o figăsind adevărul?
În ceea ce mă priveşte, iată-mă acum rămas şi fără carte - mi-auluat-o, cartea şi toate cele - dar la ce bun cărţile, de vreme ceşi ele tot nişte basme sunt?
A fost odată ca niciodată un om pe nume Sid Hammet care adescoperit într-o zi că nu era cine crezuse el că este. Şi tot pevremea aceea se întâmplau şi alte minuni, aşa că sus-numituluiHammet nu i-a fost greu să creadă că şi el se alesese cu una. Pânăîn ziua cu pricina, omul făcuse numai cum îl tăiase capul, ceea cenu este decât un fel mai discret de a spune că viaţa lui fusese oneîntreruptă dezamăgire. Din acea zi însă, Sid Hammet avea săsufere neîndurătoarea boală a credinţei.
A fost odată ca niciodată un om pe care îl chema Sid Hammet căruiai-a fost dat să vadă, în paginile strălucitoare ale uneineobişnuite cărţi cu peşti, oglindirea propriei sale vieţi într-opoveste care începea ca un basm cu zâne şi se termina ca o poeziede grădiniţă, cu "hopa sus pe căluţ/să vezi un' te-am dus/hai laBambury/să-i vezi doamnei ciucurii".
Pe vremea aceea multe lucruri fioroase se întâmplau, însă asta eraacum tare demult şi într-un loc tare îndepărtat - nu aici, niciacum şi nici nouă, de asta putem fi siguri.
II
Dar, până să vină vremea aceea, eu trăisem de pe urmavechiturilor: cumpăram piese de mobilier paradite pe care eucontinuam răzbunarea timpului, bătucind cu ciocanul bietelebufeturi până când patina timpului şi a uzurii se contopeau într-onuanţă artistică. Lucrarea n-ar fi putut fi completă fărăînjurături, aşa că îmi însoţeam munca cu cele mai pitoreşti sudalmescornite vreodată. Mai cu seamă pe piesele de metal îmi vărsamfierea, căci acolo ţinta era să lăţesc cocleala încuibată pe lacolţuri. Cu toate astea, cel mai bine mă răcoream atunci când îmiimaginam că-n locul obiectelor stau înşişi muşterii - inevitabiliiamatori de chilipiruri, turişti din ăia imposibili care-şiimaginează că iac-aşa din greşeală le-a căzut în labe te-miri-cerelicvă romantică a trecutului, idioţi care refuzau să vadă cecumpărau de fapt: dovezile indubitabile ale unui prezent mizerabil.(…)
Dar, ca să nu-mi uit vorba, afacerea cu mobilă era, aşa cum spuneaRennie Conga - pe vremea aceea ofiţerul meu de supraveghere pentrueliberări condiţionate - "de perspectivă", mai ales atunci cândîncepeau să tragă în port vasele de croazieră pline ochi cuamericani dolofani. Acum daţi-mi voie să spun din capul locului căăsta nu-i chiar numele ei adevărat - asta-i sună mai mult familiei,căci cine ştie cine se nimereşte să citească şi să se simtă jignit;nimeni nu reuşea să îşi amintească adevăratul nume, lung şiitalienesc, ceea ce într-un fel părea să se potrivească cu trupulei şerpesc şi cu hainele strâmte cu care găsea de cuviinţă săîmbrace formele alea unduioase. Americanii, în schimb, cu burţilelor boţite peste pantalonii scurţi din care răsăreau nişte picioareincredibil de subţiri şi cu încă şi mai incredibilii lor adidaşialbi care să pună punct siluetelor expandate, păreau nici mai multnici mai puţin decât nişte înduioşătoare semne de întrebare.
Când zic înduioşătoare, ce vreau să spun de fapt e că aveaubani.
Şi că gusturile lor, indiferent cât de ciudate, nu mă deranjaudeloc când venea vorba de negustoreală, ba dimpotrivă - eram omullor. O vreme eu şi Conga am dus-o chiar bine, puseserăm pe picioareo colecţie din scaunele vechi pe care ea le cumpărase la licitaţiecu ocazia uneia din obişnuitele răzgândeli guvernamentale, cândTasmania hotărâse că alocase prea multe sedii agenţiilor saleguvernamentale. Partea mea era să le smălţuiesc în culoriţipătoare, să le raşchetez iar cu glaspapir şi să le ciupesc uşorcu o răzătoare de legume, în fine să mă piş pe ele şi să le vândsemnelor de întrebare drept mobilier Shaker de secol XIX, adus demarinarii de pe balenierele nantuckeze care vânturau mările suduluiîn goana lor neîncetată după marele leviatan.
Povestea vindea marfa; era, de fapt, singurul soi de poveste pecare un american ar cumpăra-o - genul înălţător şi cu final fericitCum-i-am-găsit-în-viaţă-şi-i-am-adus-pe-toţi-acasă - şi o vreme aţinut vrăjeala. Aşa de bine a ţinut încât am epuizat stocul şiConga s-a văzut nevoită să adauge şi o linie de producţieîntreprinderii noastre, bătând palma cu o familie de vietnameziproaspăt sosiţi în ţară, iar eu a trebuit să dau un nou ştaifpoveştii, livrând marfa cu un mic text plus certificat deautenticitate emis de o organizaţie fantomă - Asociaţia anticarilorVan Diemonezi.
Povestea vietnamezilor (pe el îl chema Lai Phu Hung dar Conga, carecredea foarte mult în ideea de respect, insista mereu să îi zicemdomnul Hung) era interesantă ca toate poveştile pescăreşti: fugadin Vietnam plină de riscuri, traversarea oceanului de-a dreptuldisperată, într-o joncă prăpădită şi supraîncărcată, iar în cepriveşte munca, s-au dovedit mai meşteri la prelucrarea oaselor debalenă - o linie colaterală în care, aş adăuga eu, şi noi făceam otreabă destul de bună. Pentru sculptura în os, dl Hung se foloseadrept modele de reproducerile după xilogravuri ce ilustraseră pevremuri o ediţie populară a lui Moby Dick din seria BibliotecaModernă.
Însă nici el şi nici familia lui nu avuseseră nimic de-a face cualde Melville, Ishmael sau Qgeequeg, n-aveau niciun Ahab cocoţat pedunetă în neam sau mai ştiu eu ce alt trecut romantic; nu avuseserădecât necazuri şi vise ca tot omul, prea omeneşti şi prea de totmizere ca să atragă în vreun fel atenţia hulpavelor semne deîntrebare. Pentru a fi totuşi corect cu americanii, trebuie să spuncă bieţii de ei nu se pasionau decât după genul de lucruri care lepromitea să îi ţină cât mai departe de trecut şi de oameni, îngeneral, şi că se fereau de tot ce-ar fi putut să-i lege de alţiifăcându-i astfel mai deschişi şi deci mai vulnerabili în faţasuferinţei căci, nu-i aşa, niciodată nu se ştie.
Voiau poveşti în care, cum mi-am dat seama mai târziu, ei să fiegata întemniţaţi; nu poveşti în care ar fi trebuit să apară şi eiodată cu povestitorul, complici la evadare. Voiau ca tu să spui:"Baleniere!", ca ei să-ţi poată răspunde "Moby Dick", făcând apella amintirea celor câteva imagini din mini-serialul cu acelaşinume; după care dialogul ar fi putut avansa din partea mea cu"Antichităţi", la care ei ar fi întrebat, în fine, "Câtface?"
Genul ăsta de povestiri îi interesa.
Genul cu bani.
Nu ca poveştile dlui Hung, pe-astea în veci nu le-ar fi ascultatniciun adevărat semn de întrebare. Căci pentru dl Hung adevăratareligie era literatura, literalmente. Era adept Cao Dai, o sectăbudistă care îl considera pe Victor Hugo drept zeu. Pe lângăvenerarea operelor divine ale acestuia, dl Hung părea de asemeneafamiliarizat (şi într-un anume fel chiar într-o relaţie intimă decomuniune spirituală) cu o serie de alte mari personalităţi aleliterelor franceze de secol nouăsprezece despre care eu nu ştiammai nimic, uneori nici măcar numele.
Ne găseam însă la Hobart, şi nu la Hai Phòng, aşa că turiştii nudădeau doi bani pe cei de teapa dlui Hung, iar asta însemna că nicipe poveştile lui n-aveam să căpătăm nimic - poveşti despre macaralecu abur, sau despre tatăl său, care pescuia cu macaralele acelea,despre poezia sa sau despre rodul reflecţiilor sale cu privire lalegăturile dintre Dumnezeu şi literatura galică. Aşa că dl Hung s-apus pe treabă şi a înjghebat un mic atelier la subsolul casei saledărăpănate din Lutana, unde producea imitaţiile de scaune de epocăşi mai făcea şi sculpturi în os de balenă pentru a face maicredibile infamele noastre minciuni.
Şi, la urma urmelor, de ce ar fi trebuit să ne fie jenă, dlui Hungsau familiei sale, mie sau Congăi?
Turiştii aveau bani iar noi aveam nevoie de ei; tot ce ne cereau înschimb era să îi minţim frumos; un singur lucru voiau să audă de lanoi, acelaşi şi cel mai important, anume că erau în siguranţă, căsentimentul lor de securitate - la nivel naţional, individual,spiritual - nu era doar o glumă proastă, opera unui destinplictisit şi capricios. Tânjeau să le spui că între ce-a fostcândva şi ce-i acum nu există nicio legătură, că nu-i deloc nevoiesă ţii doliu sau să te mustre conştiinţa pentru că tu ai de toate,putere şi bogăţie, iar alţii - toţi ceilalţi - nu; în fine, că nutrebuia să te simţi un gunoi pentru simplul fapt că n-ai fi pututexplica faptul aparent curios că bunăstarea celor puţini părealegată de mizeria celor mulţi şi că la urma urmelor nici nu eratreaba ta să dai explicaţii. Aşa că ne prefăceam cu toţii cu multăcandoare că nu era vorba decât despre vândutul şi cumpăratulscaunelor, ei puneau întrebări cu privire la preţ şi valoareapatrimonială, iar noi le răspundeam tot cam pe-acolo. (…)
S-ar zice că o afacere ca a noastră ar fi trebuit să prindă şi maideparte; o antrepriză de răscumpărare a păcatelor merită să fieprimită cu entuziasm şi în alte părţi, să evolueze şi să sediversifice până ajunge să capete proporţii globale şi recunoaşterenaţională. Şi poate chiar să câştige premii la export. Asta ni s-arfi întâmplat, desigur, în orice oraş care îşi merită viclenia - înSydney, de exemplu - unde frauda inspirată e răsplătită cugenerozitate. Atâta doar că noi ne aflam în Hobart, şi aiciinspiraţia a rămas o chestiune strict personală.
Aşa că după ce am primit mai multe scrisori din partea câtorvaanticari locali, sau mai bine zis din partea avocaţilor lor, toateînsoţite de ameninţarea iminentă a măsurilor legale, nobila noastrăiniţiativă de a oferi consolare pensionarilor unui imperiu decrepits-a cam coşcovit şi ea. Conga s-a simţit obligată să-şi continueparteneriatul cu şmenarul vietnamez, oferind de data aceastaconsultanţă în eco-turism, iar eu a trebuit să-mi caut de lucru înalte ramuri.
Din romanul lui Richard Flanagan - "Cartea cu peşti a luiGould", în pregătire la Editura Paralela 45. Traducere deConstantin Husti-Răduleţ.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
