Romancierul, biograful şi poetul Peter Ackroyd (n. 1949) astudiat la universităţile Cambridge şi Yale. A lucrat apoi larevista The Spectator, ca redactor literar (1973-77), apoi caredactor coordonator (1978-82) şi critic de film. In prezent,deţine o rubrică de recenzie de carte in cotidianul The Times şi oaltă rubrică permanentă la radio. Din 1984, este membru alSocietăţii Regale de Literatură. Atât in biografiile care l-aufăcut celebru, cât şi in cărţile sale de beletristică, Ackroydamestecă trecutul şi prezentul, faptul real cu ficţiunea, de celemai multe ori in legătură cu Londra, văzută ca o puternică prezenţăfizică şi o sinistră metaforă omniprezentă, bântuită şi insufleţităde trecutul şi de personajele ei, deopotrivă reale şiimaginare.
Primul său roman, "The Great Fire of London", a fost publicat in1982, urmat de "Hawksmoor" (1985), "Chatterton" (1987), "FirstLight" (1989), "English Music" (1992), "The House of Doctor Dee"(1993), "Dan Leno and the Limehouse Golem" (1994), "Milton inAmerica" (1996), "The Plato Papers" (1999), "The Clerkenwell Tales"(2003), "The Lambs of London" (2004) şi "The Fall of Troy" (2006).Cel mai recent este "The Casebook of Victor Frankenstein"(2008).
Ackroyd a publicat biografii ale lui Oscar Wilde, T.S. Eliot,Charles Dickens, William Blake, Thomas More, dar şi "London: TheBiography" (2000), o istorie a metropolei care i-a influenţatprofund scrierile.
In anul 2003, a fost innobilat de Regina Elisabeta II cu titlulde Comandor al Imperiului Britanic.
"Strălucit. Ackroyd işi etalează ca un virtuoso talentul de aprinde nu numai tonul vocilor, ci şi dispoziţiile sufleteşti aleunor oameni demult dispăruţi, pe care cu multă imaginaţie le leagăde lumea modernă." (The Times)
"Intens şi memorabil… ţesut cu o teribilă ingeniozitate. Unroman remarcabil prin puterea şi subtilitatea sa." (London Reviewof Books)
"Extraordinar, uimitor, vivace, convingător. Viziunea luiAckroyd asupra vieţii pune sub semnul intrebării nu numai rolulromanului, ci şi pe cel al artei şi istoriei, al memoriei, altimpului etc." (Financial Times)
"Ţine imaginaţia strâns, ca intr-o gheară obsedantă." (TheGuardian)
Aşadar, in 1711, al nouălea an al domniei reginei Anne, inParlament fu aprobat un decret pentru ridicarea a şapte noibiserici parohiale in Londra şi Westminster, a căror infăptuire fuatribuită Oficiului Lucrărilor Publice al Maiestăţii Sale, dinCurtea Scoţienilor. Şi veni vremea ca Nicholas Dyer, arhitectul, săinceapă construcţia unui model al primei biserici. Colegii lui arfi angajat un dulgher talentat, care să se achite de aceastăsarcină, insă Dyer preferă să lucreze cu propriile mâini, tăindferestre pătrate sau sculptând scări in miniatură: fiecare elementputea fi scos sau desfăcut in părţi mai mici, astfel incât curioşiisă poată cerceta inăuntrul machetei şi să vadă amplasamentulfiecărei părţi. Dyer işi luă scara de mărimi din planurile pe carele avea deja desenate şi folosi, ca intotdeauna, un cuţitaş careavea o bucată de sfoară zdrenţuită infăşurată pe mânerul de fildeş.Munci timp de trei săptămâni la prototipul său din lemn şi, cândajunse şi la faza potrivirii clopotniţei in vârful turnului, neputeam inchipui cu toţii cum ar fi arătat biserica inălţată inSpitalfields. Insă mai erau de făcut alte şase biserici şi, o datăin plus, arhitectul işi luă rigla scurtă de alamă, compasul şihârtia groasă pe care o folosea pentru schiţe. Dyer lucra repede,ajutat de un singur asistent, Walter Pyne, in timp ce, in parteacealaltă a marelui oraş, zidarii strigau deja unii la alţii pe cândciopleau in stâncă dură viziunea arhitectului. Această viziune oavem inaintea ochilor şi astăzi, deşi, pentru o clipă, nu auzimdecât respiraţia lui grea, in timp ce se apleacă peste hârtii, şivuietul focului care se inteţeşte dintr-odată şi aruncă umbreadânci prin incăpere.
*
Am auzit un zgomot in camera invecinată (sunt două cameretransformate intr-una singură, de aceea şi ecoul e mai puternic),un zgomot de paşi grăbiţi, şi mi-am intrerupt discursul in momentulin care Sir Christopher a intrat in cameră, echipat ca băieţii carealeargă să impartă gazeta ― cu pălăria sub braţ, nerăbdător şi, inciuda vârstei, nu foarte corpolent. Walter s-a ridicat ingrozit şişi-a vărsat cerneala peste desen (ceea ce nu era mare pierdere),dar Sir Christopher n-a sesizat nimic din toate astea şi a venitglonţ către mine, respirând greu, ca un ţap bătrân.
Meştere Dyer, a zis el, Comisia aşteaptă raportul dumitaleasupra noilor biserici: dacă nu e gata deja, termină-l acum, pentrucă sunt in mare zor cu toţii…
Zoreala e pentru nebuni, mi-am şoptit eu in barbă.
Şi biserica dumitale din Spittle-Fields cum e, aproape gata?
Mai are nevoie doar de plumbuit porţile.
Atunci, grăbeşte-te s-o cumperi acum, cât incă mai este sub nouălire butoiul de vopsea de plumb, pentru că sigur va urca lunaviitoare. Şi Sir Christopher a rămas muşcându-şi buza de jos, ca uncopilaş căruia i s-a luat jucăria sau ca un netrebnic la piciorulspânzurătorii. Şi celelalte biserici, a intrebat el după o pauză,sunt destul de avansate?
Le-am stabilit amplasamentele, i-am explicat eu, iar la treidintre ele fundaţiile au fost deja turnate.
Trebuie să am planurile exacte ale clădirilor, aşa cum sunt elein acest moment, a zis el, şi să-l grăbeşti pe tâmplar săconstruiască măcar o parte dintre machete…
Machetele sunt concepute de mine, Sir Christopher.
Cum vrei dumneata, meştere Dyer, cum vrei dumneata.
Şi a făcut spre desenele mele un gest cu mâna de o sastisealăinexprimabilă apoi a plecat, lăsând in urma sa mirosul mucegăit alperucii.
Când eram tânăr şi in putere, şi cel mai bun dintre slujbaşiisăi, am compus câteva versuri despre Sir Christopher:
"Pământul ţi-e cameră de studiu, mintea-ţi neobosită
Nelăsându-se intr-un spaţiu mai restrâns pitită.
Portretul ţi-l admir: din chiar trăsăturile tale,
Văd că Wren trage băşini şi scrie cărţi colosale.
Oricine-ţi scrutează chipul te-a şi judecat,
Fiindcă ai o căpăţână indesată cu rahat."
*
Walter e genul rezervat şi vorbeşte puţin, dar asta nu-i oproblemă, fiindcă are acelaşi temperament ca şi mine. Iată o schiţăa lui: poartă un veston vechi cu nasturi de mai multe feluri şi opereche de pantaloni peteciţi cu piele, incât arată jalnic. Portullui ciudat şi strania lui pieptănătură (cum spun cei de la Oficiu)il fac obiect de haz: Domnul maestrului Dyer ― aşa i se spune. Dareste un titlu potrivit, căci in felul acesta il pot modela cum unbrutar modelează aluatul inainte de a-l introduce in cuptor: amfăcut din el un elev cum se cuvine şi l-am condus in siguranţăprintre cărţile care i-au ieşit in cale. L-am familiarizat cuanumite gravuri după obeliscurile egiptene şi l-am sfătuit să lestudieze aprofundat şi să le copieze; l-am instruit in propriilemele scripturi ― in "Britannia Antiqua Illustrata" de Aylet Sammes,in cartea domnului Baxter "Despre certitudinea lumii spiritelor",in "Legăturile dintre minunile lumii invizibile" ale domnuluiCotton Mather şi in multe altele asemănătoare, acestea fiindlecturi obligatorii pentru cineva care vrea să ajungă un adevăratmaestru. Instrucţia minim necesară făcută de mine e prea lungăpentru a fi redată in intregime aici, dar sunt patru lucruri decare i-am spus lui Walter să ţină seama: 1) că primul oraş a fostconstruit de Cain; 2) că există o ştiinţă adevărată a lumii,denumită Scientia Umbrarum, care a fost ascunsă publicului, dar pecare un artist priceput ar trebui să fie capabil s-o inţeleagă; 3)că arhitectura tinde spre eternitate şi trebuie să conţină puterileeterne: nu doar altarele şi ofrandele, dar şi formele templelor pecare le construim trebuie să fie mistice şi 4) că suferinţelevieţii actuale şi barbariile omenirii, fatalele dezavantaje căroratoţi le suntem supuşi şi hazardul de a ne afla intr-o eternăneterminare il ghidează pe adevăratul arhitect nu către armonie saufrumuseţe raţională, ci către un alt tip de joc. Păi, nu credem noică bebeluşii sunt urmaşii iadului şi copii ai diavolului, de indatăce sunt incredinţaţi acestei lumi? Declar că-mi construiescbisericile pe această grămadă de bălegar numită Pământ şi cu oinţelegere completă a naturii degenerate. Imi mai rămâne doar atâtde adăugat: există o şmecherie de tot hazul! Diavolul a murit!Dac-ar fi adevărat aşa ceva, inseamnă că toată viaţa mi-am purtat-ointr-un costum nepotrivit.
*
Când văzu că fiul ei nu se intorsese acasă până la ora ceaiului,doamna Hill se ingrijoră. Urcă de câteva ori in camera lui şi defiecare dată goliciunea ei o tulbură şi mai mult: ridică o cartecare fusese lăsată pe un scaun şi observă cu câtă atenţie işiscrisese numele fiul ei pe pagina de titlu; apoi scrută cuprivirile macheta de casă pe care o construise el ― cu faţa chiardeasupra labirintului miniatural. In cele din urmă, ieşea dincameră, inchizând uşa cu grijă in urma ei. Cobora incet pe scări şise aşeza in faţa focului, legănându-se inainte şi inapoi şiinchipuind-şi toate relele pe care le va fi indurat el: il văzuademenit intr-o maşină de un străin, il văzu izbit de un camion pestradă, il văzu căzând in Tamisa şi purtat departe de curent.Credea insă, la modul instinctiv, că, dacă ea se gândea suficientde mult şi de amănunţit la scene de felul acesta, le puteaimpiedica să devină realitate; anxietatea era, pentru ea, o formăde rugăciune. Apoi rosti numele lui cu voce tare, ca şi cum ar fiputut să-l conjure să rămână in viaţă.
Dar, când auzi clopotul bisericii din Spitalfields bătând oraşapte, işi luă pardesiul şi se pregăti să se ducă la poliţie:coşmarul de care se temuse mereu iată că devenise realitate. Cândieşi in stradă, işi scăpă neatentă pardesiul pe prag, dar seintoarse brusc şi intră in magazinul de sub apartamentului ei:
― Tommy n-a venit acasă, l-ai văzut? o intrebă pe fata deindian, subţire şi oarecum nervoasă, care stătea in spatele caseide marcat. Băieţelul acela, fiul meu?
Fata scutură din cap, făcând ochii mari la vederea englezoaiceiinnebunite, care nu intrase niciodată până atunci in magazin.
― Nici un băiat aici, zise ea. Imi pare rău.
Atunci, doamna Hill o luă la fugă pe strada Vulturului şi primapersoană pe care o intâlni fu o vecină:
― Tommy a dispărut! ţipă ea. Tommy al meu n-a mai venit acasă! ―şi plecă mai departe in mare grabă, iar femeia aceea o urmă cât dinsimpatie, cât din curiozitate.
― Băiatul doamnei Hill a dispărut! ii strigă şi ea unei fetecare stătea in cadrul unei uşi. Nu mai este!
Iar fata, după ce aruncă o privire scurtă in spatele ei, incasă, ieşi afară şi se luă şi ea după alte femei care sealăturaseră procesiunii, urmând-o pe doamna Hill in jos pe CaleaCărămizii:
― Locul ăla! le strigă ea tuturor celor care se ţineau după ea.Intotdeauna l-am urât, locul ăla!
Era pe jumătate leşinată şi două dintre vecine ei o prinseră dinurmă şi o ajutară să meargă. Se intoarse o singură dată, ca săarunce o privire sălbatică inspre turnul bisericii, dar seintunecase aproape de tot când grupul de femei se apropie de secţiade poliţie.
Când se trezi, Thomas nu se mai putea mişca: piciorul iiinţepenise sub el şi părea că tot corpul ii inţepenise odată cu el,pentru că până şi cea mai uşoară mişcare ii provoca durere. Se uităla peretele din faţa lui şi observă că intunericul era mai profundunde se fărâmiţase piatra şi că tot coridorul mirosea de-acum acarton umed ― cam ca macheta pe care o construise el cu mâinilecare acum erau atât de albe şi reci. Nu voia să vorbească tare,pentru că mama lui ii spusese mereu că era primul semn de nebunie,dar vru să se asigure măcar că mai era incă viu.
*
Am avut atât de multe locuinţe, Nat, incât cunosc străzileacestea ca un cerşetor ambulant. M-am născut in acest cuib almorţii şi al molimei, iar acum, ştii cum se zice, m-am invăţat cuel. Când am fost, la inceput, cu Sir Christopher, mi-am găsit olocuinţă pe strada Fenixului, lângă aleea Hogg, aproape de SfântulGiles şi de proprietăţile Tottenham; apoi, in vremuri mai recente,am locuit la colţul dintre strada Reginei şi strada Tamisei, chiarlângă poşta Blew din Cheapside. (E tot acolo, a zis Nat, foindu-sepe locul său. Am trecut eu pe lângă ea!) In vremurile dinainteafocului cel mare, Nat, majoritatea clădirilor londoneze erau făcutedin cherestea tencuită, iar pietrele erau atât de ieftine, incâtputeai cumpăra o căruţă intreagă plătind numai şase sau şaptepenny; dar acum, parc-am fi egipteni, suntem toţi in favoareapietrei. (Nat s-a declarat de acord: Şi eu sunt in favoareapietrei!) Oamenii obişnuiţi priveau miraţi ritmul extraordinar alconstrucţiilor şi exclamau unii către alţii: "Londra este un oraşcu totul nou"; sau "Casa aceea nu era acolo ieri"; sau "Situaţiastrăzilor e cu totul schimbată". (Ii privesc dispreţuitor când spunasemenea lucruri, a zisNat). Dar acest oraş-capitală al tuturorrelelor lumii incă mai este capitoliul intunericului sauinchisoarea dorinţelor omului: in centru, nici acum nu sunt străzişi case corespunzătoare, ci o aglomerare de barăci, care intrunaori se prăbuşesc, ori iau foc, cu alei şerpuite, care dau uneleintr-altele, cu lacuri de noroi şi râuleţe de nămol puturos,potrivit pentru crângul afumat al lui Moloh. (Am auzit de aceldomn, a zis Nat, tremurând tot). Este adevărat că, in ceea ce numimperiferii, există nenumărate şiruri de clădiri: pe vechea meastradă Vulturul Negru, au fost ridicate case de inchiriat, iar undestăteau mama şi tatăl meu şi se holbau fără să inţeleagă lanimicitoarea lor (Moartea! a strigat Nat), camere nou-construiteforfotesc de viaţă acum. Dar ce haos şi ce confuzie mai e şi acolo:terenurile virane, acoperite cu iarbă, fac loc unor drumuriintortocheate, iar aleile tăcute, unor fabrici care produc fum, iaraceste case noi, de regulă construite de muncitorii londonezi,adesea ard şi se prăbuşesc (Am văzut una şi eu, a zis Nat, am văzutuna prăbuşindu-se!). Londra creşte astfel mult mai monstruoasă,imprăştiată şi fără nici o formă: in acest muşuroi al zgomotului şial ignoranţei, Nat, suntem legaţi de lume ca de un hoit insufleţitşi, in timp ce traversăm corpul impuţit, strigăm: "Ce mai e nou?"sau "Cât e ceasul?" Şi astfel imi petrec zilele, străin de omenire.Nu voi fi un spectator, dar nici n-ai să mă vezi mergând printre eiin lume. (Vă neliniştiţi, stăpâne, a zis Nat, apropiindu-se demine). Şi ce mai lume e şi asta: a inşelătoriilor şi a trocului, acumpărării şi a vânzării, a luatului şi a datului cu camătă, aplăţilor şi primirii de plăţi; când mă plimb prin mizeria şisupuşenia străzilor, aud: "Banii o fac pe nevasta bătrână săzbârnâie, banii fac magăriţa să meargă". (Nat a adăugat: Ce nu potface vorbele, face aurul.). Cine e Dumnezeul lor, dacă nu ţărânalucitoare, căreia vin să-i ridice osanale târfele de la PalatulWestminster, târfele de la Charing-cross, târfele de pe Whitehall,târfele de pe intrarea Canalului, târfele de pe malul Tamisei,târfele de pe strada Fleet şi târfele de la Bariera Templului; şiin urma lor cad in aceeaşi capcană ţesătorii de panglici,fabricanţii de şnururi de argint, tapiţerii, producătorii demobilier, barcagiii, birjarii, portarii, tencuitorii, cei carecurăţă felinarele, servitorii, negustorii, calfele… şi vocea mi s-astins, gâtuită de durerea care mă incerca.
*
Corpul său deveni un tovarăş de drum, care părea mereu pepunctul de a-l părăsi: avea propriile-i dureri, care-l induioşau peNed, şi propriile-i mişcări, pe care incerca din răsputeri să leurmărească. Invăţase de la el cum să-şi ţină ochii in jos, aţintiţila drumul pe care mergea, in aşa fel incât să nu vadă pe nimeni, şicât de important era să nu se uite niciodată inapoi ― deşi eraumomente in care amintiri ale unei vieţi anterioare il umpleau desupărare, şi atunci se intindea stătea pe iarbă cu faţa in jos,până când mirosul stătut şi dulceag al pămâtului il readucea insimţiri. Dar, incetul cu incetul, uitase de unde anume venea, şi dece anume fugea.
La Hartley Row, nu-şi găsise nicăieri un loc unde să doarmă şi,in timp ce traversa un pod ca să scape de luminile oraşului, omaşină cotise brusc tocmai ca să-l ocolească pe el, care căzuse pespate, lovindu-se de o balustradă de fier, şi ar fi căzut de-aberbeleacul in râu, dacă nu şi-ar fi regăsit cumva echilibrul. Cândpraful se mai risipise, Ned se descheiase la pantaloni şi, râzând,se pişase chiar acolo, pe marginea drumului. Aventura ilinveselise, aşa că scosese busola sferică din buzunar şi, dintr-unimpuls de moment, o aruncă departe de el, după o traiectorie ca unarc de cerc foarte larg; dar, după ce se indepărtase doar câţivametri in lungul acelui drum, se intorsese pe urmele propriilor săipaşi, ca s-o caute.
La Church Oakley, contractase o uşoară febră şi, stând el şinăduşind intr-un şopron vechi, simţise cum inotau păduchii incăldura neobişnuită a trupului său.
La Blackwater, incercase să intre intr-o cârciumă, dar nu fuseselăsat şi intâmpinase tot felul de strigăte şi blesteme; o fată iiadusese afară nişte pâine şi brânză, dar atât de slăbit era, incâtvomitase toată mâncarea chiar acolo, in curtea cârciumii.
La Egham, se oprise pe un pod de lemn, uitându-se fix in jos laapa care trecea pe sub el, când auzise o voce in spatele său:
- Un călător, din câte văd. Imi place să văd un călător - lacare Ned işi ridicase privirile, alarmat, şi văzuse chiar lângă elun bătrânel care ducea o valijoară. Toţi suntem călători, iarDumnezeu este ghidul nostru, continuase bărbatul acela, cu braţeledesfăcute şi palmele orientate in sus, şi, cum zâmbea, Ned iivăzuse dinţii falşi, vag protuberanţi. Aşa că, să nu disperăm, sănu disperăm niciodată ― şi se uitase gânditor la apa de dedesubt:Nu face aşa ceva, prietene. Apoi ingenunchease in drum şi-şideschisese valijoara, din care scosese şi-i oferise o broşură pecare Ned şi-o indesase in buzunar, ca s-o folosească mai târziu camaterial de aprins focul. Vei ajunge la destinaţie, pentru căDumnezeu te iubeşte ― şi se ridicase cu o grimasă. De dragul tău,El ar putea să oblige soarele să se intoarcă din drum, ba chiar şitimpul să-l facă s-o ia inapoi ― şi se uitase in jos, la pantaloniisăi, de pe care scuturase mizeria, apoi adăugase: Asta,bineinţeles, dacă vrea El aşa.
Pe urmă, pentru că Ned tot nu spunea nimic, işi intorseseprivirile către oraş:
― Vreo şansă de acoperiş deasupra capului acolo, ce zici? ― şipornise mai departe fără să mai aştepte vreun răspuns
Iar Ned o luase şi el inainte, trecând prin Bagshot şi pestepodul Baker, până ce ajunsese in suburbiile oraşului.
După câteva zile, ajunsese la Londra, luând-o prin acea Insulănefericită a Câinilor. Auzise că era un cămin in Spitalfields şi,cu toate că nu ştia prea bine in ce direcţie să meargă, intr-un felsau altul găsise drumul până acolo: doar mai avea incă bătrânabusolă sferică in buzunar. Şi astfel se găsise coborând pe StradaComercială, şi poate că şi mormăia ceva in sinea lui, de vreme ceun băiat fugise la vederea lui, vizibil inspăimântat. Işi simţeapicioarele inţepenite, şi-l dureau tălpile: poate că sperase capământul să-l inghită, dar priveliştea bisericii din faţa lui ilatrăsese, de vreme ce ajunsese să inţeleagă, in cursulperegrinărilor sale, că bisericile oferă protecţie pentru bărbaţiişi femeile ca el. Şi totuşi, de indată ce ajunsese la treptelebisericii şi se aşezase pe ele, fusese iarăşi cuprins de apatie şide o aversiune faţă de orice acţiune sau decizie. Cu capul plecat,rămăsese uitându-se fix la piatra pe care se oprise cu picioarele,in timp ce clopotul singuratic bătea deasupra lui: oricine ar fidat peste el din neatenţie ar fi crezut că se metamorfozase inpiatră, atât de ţeapăn stătea.
Dar apoi auzise un fâşâit undeva spre stânga lui şi,ridicându-şi privirea, văzuse un bărbat şi o femeie intinşi subnişte copaci. Odată, incercase un câine să se imperecheze cu el pecând trecea peste un câmp; il lovise de câteva ori cu o piatrămare, până când, in cele din urmă, reuşise să-l gonească, iaranimalul fugise, sângerând şi schelălăind. Acum, era din noucuprins de aceeaşi ură şi striga vorbe de neinţeles către cei doicare, văzându-l, se ridicaseră şi-l priviseră fix, fără să seridice insă in picioare.
*
Până deveni conştient de mişcarea din faţa lui: se uită speriatin sus şi se lipi şi mai strâns de peretele bisericii, fiindcăobservă un bărbat şi o femeie care mergeau pe sub copacii care sescuturau in bătaia vântului din ce in ce mai agitat. Se opriră;bărbatul bău dintr-o sticlă, după care amândoi se lăsară la pământşi se intinseră unul lângă celălalt. Thomas ii privi cu dispreţ cumse sărutau, dar, când bărbatul işi puse mâna pe fusta femeii,deveni mai atent. Se ridică uşor din spatele contrafortului, cugândul de a se intinde la pământ, ca să fie cât mai aproape de ei,şi, până să facă el această mişcare, bărbatul ii scosese dejafemeii un sân din jacheta din piele de ied şi i-l pipăia de zor.Thomas işi ţinu respiraţia şi incepu să se legene la pământ, inacelaşi ritm ca şi mâna bărbatului, care acum pipăia când in sus,când in jos; avea senzaţia că o piatră mare ii apăsa burta in timpce stătea lipit de pământ, dar uită de tot disconfortul, cândbărbatul işi puse gura la sânul femeii şi rămase aşa. Thomas işisimţi gâtul uscat şi inghiţi de câteva ori, ca să incerce să-şicontroleze excitaţia crescândă; i se părea că-i creşteau membrele,că i se făceau ca de uriaş, plus că era sigur că la un moment datceva precis avea să ţâşnească din el ― poate c-ar fi vomitat, sauar fi izbucnit in plâns, aşa incât, panicat, se ridică in picioare.Bărbatul ii văzu silueta conturată pe fundalul peretelui de piatrăşi, apucând sticla care stătea culcată lângă femeie, o aruncăinspre Thomas, care se uita disperat in jur, in timp ce proiectiluldescria un arc de cerc in direcţia lui. Brusc, o rupse la fugă sprezidul din spate al bisericii, trecând pe lângă intrarea in tunelulpărăsit, şi se ciocni de un bărbat care probabil că stătuse acolo.Fără să-şi ridice privirile spre el, băiatul işi văzu de fugalui.
Fragment din volumul in pregatire la Editura Leda.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
