Din Volumul de povestiri Dupa-amiaza unui faun, de Adolfo Bioy Casares - in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing, colectia Byblos, in traducerea Tudorei Sandru-Mehedinti
Cat de dramatice ni se par acele zile, toate acele zile, calduroase ori reci, luminoase sau mohorate! Pe atunci si celui mai amarat dintre noi ii era dat sa deschida o poarta si sa descopere aventura. Stim prea bine ca hazardul a facut sa trecem mai departe, si ca in loc sa fi devenit eroi ne-am dus la birou, am scris carti, si am facut dragoste. Gratie magiei sau iresponsabilitatii memoriei tinem minte totul, chiar si teama sau oprobiul care ne apasa ca o greutate de plumb pe piept, cu nostalgie, pana cand, in cele din urma, ca sa reactionam, recunoastem ca viata ne ofera neincetat prilejuri sa ne puna la incercare. Viata e la fel de gingasa si fugara precum argintul viu ce se imprastie dintr-un termometru spart. Sau poate ca trebuie sa apelam la imaginea clasica si s-o comparam cu o floare, simbolul frumusetii triumfatoare, pe care stangacia unor maini o intuneca si ofileste. Prevestirile apar pretutindeni: cine deschide bine ochii, vede si, desigur, nu trebuie sa lase ca forta de gravitatie a cotidianului sa-l faca sa devina, ca toata lumea, cam indolent, cam lipsit de scrupule, cam vulgar. Exista, totusi, alta filozofie ce te indeamna sa inchizi ochii din cand in cand. Partea proasta e ca, deschizandu-i, ne putem trezi intr-un moment ingrozitor, fiindca viata are o tendinta perversa de a imita melodramele si o adevarata vocatie de a te lovi intr-un fel deloc original, foarte josnic, tocmai unde te doare mai tare. Nu sfarsim bine de zis cuvintele: „Asa ceva mie nu mi se poate intampla", ca ni se si intampla. Se cuvine ca nimeni sa nu fie atat de neincrezator pentru a nu recunoaste ca iubirea poate duce la nebunie, si nici atat de umil pentru a nu admite posibilitatea ca cineva sa moara din dragoste pentru el.
Ceea ce i s-a intamplat bietului Silveira pare un fel de fabula. Eu intrezaresc o morala, dar dumneavoastra puteti descoperi alta, caci orice fabula si orice simbol care nu s-au stins se preteaza la mai multe interpretari.
Cat despre Silveira, banuiesc ca se plictisise de Virginia. Se iubisera vreme de cativa ani si, deodata, Silveira descoperi ca nimic nu e mai arid decat o amanta, ca se simtea foarte singur si trebuia sa se casatoreasca, pentru a avea alaturi pe cineva care sa-i daruiasca urmasi si ca, daca Virginia nu-l lua de barbat (era deja maritata, avea copii), era cazul sa se desparta. Cand oare unui barbat, sau cel putin unui argentinian, i-au trecut prin cap asemenea ganduri ipocrite? De parca viata ar duce undeva anume! De parca materialele din care construim n-ar fi mereu visele! De parca faptul de a fi trait in armonie, in zile fericire, n-ar conta deloc! Cert e ca Silveira incepu s-o intalneasca pretutindeni pe nebunatica de Irma. Silveira se gandi: „O fi poate prin comparatie, dar cand ma intorc la Virginia, necuprinsul spiritului ei si chiar trupul ei mi se par supranaturale. Cred ca, daca Virginia ar fi spionat bietele mele aventuri cu Irma, ar fi zambit".
Silveira nu aflase pesemne ca tradarile noastre nu-i amuza pe cei care ne iubesc. Virginia nu vazu nimic, dar cineva vazu si povesti. In curand – pe 15 aprilie 1953 – viata ii dadu lui Silveira una din loviturile acelea de care am pomenit. In ziua aceea Virginia muri. Nu stiu de ce anume. Se prea poate ca unii sa-l considere vanitos pe Silveira, fiindca era incredintat ca iubita lui murise din dragoste pentru el. Se prea poate ca altii sa aiba nevoie de mai multe dovezi; lui Silveira, imprejurarile in care Virginia se imbolnavi, felul in care refuza sa dea ascultare doctorului ii fura de ajuns. Cand vestea ajunse la urechile lui, nu putu sa creada. Primul sau imbold a fost sa se repeada la Virginia acasa, ca cineva care trebuie sa vada spre a se convinge. S-a gandit insa imediat ca, daca nu s-a ingrijit de viata iubitei, sa se ingrijeasca macar de memoria ei. S-a intrebat apoi daca grija aceasta nu ascundea de fapt lipsa de curaj de a da ochii cu sotul, fiii si fiicele ei, fratii si surorile ei, cu cei pe care-i cunostea si cu cei despre care banuia ca vor fi acolo… A ajuns sa se dispretuiasca pentru asemenea ganduri. „Fiinta pe care o indragesc cel mai mult pe lume a murit", isi zise, „iar pe mine ma framanta asa ceva! Trebuie sa ma duc sau sa nu ma duc, dar nu trebuie sa ma gandesc atata la mine, ci la Virginia". Se gandi la Virginia o clipa si, cand se uita la ceas, nu intelese ce vedea; asculta, se uita iar, se duse la fereastra; isi aminti, ca prin vis, ca la fereastra a fost mai intai lumina, apoi intuneric. Ceasul arata patru si jumatate si in geam era lumina! Era patru si jumatate a doua zi, patru si jumatate in miercurea in care la patru avea loc inmormantarea Virginiei. Chiar in clipa cand intelese limpede ca n-avea s-o mai vada niciodata, spuse: „Daca ea se afla pe undeva, o voi vedea". Se indrepta, ca un somnambul, spre raftul de langa pat si-si spuse mai departe: „Trebuie s-o iau de la inceput. Cine cauta, gaseste in orice carte ceea ce vrea. In oricare – ii trecu prin cap in fata celor sase volume de pe raft –, in afara de astea". Se gandi la niste prieteni care aveau o biblioteca excelenta, dar isi dadu seama ca n-avea starea de spirit de facut vizite; se mai putea duce la Biblioteca Nationala, insa s-o ia din loc, cu greutatea asta pe inima, pana la strada Mexico… „Dar biblioteca de la Jockey Club?" se intreba. „De ce nu? La urma urmei sunt membru, si e la doi pasi".
Isi trecu pieptenele prin par, iesi in strada. Poate fiindca in dupa-amiaza aceea se simtea atat de slabit totul i se paru foarte strident. Intra in club pe poarta din strada Tucuman. Portarul, un galician batran, blond, cu vocea ca de capra, il recunoscu, il opri cateva clipe ca sa-l intrebe politicos, solemn, de sanatate, de tatal lui, de vreme, pe care o descrise ca fiind „o toamna ciudata, propice guturaiului, dar oricum de preferat, nu-i asa, de preferat de o mie de ori umezelii de acum un an, atat de nesanatoase". O porni pe coridor, urca doua sau trei scari, trecu printr-un glasvant, o lua la dreapta, pe alt coridor, intunecat si racoros. La bar bau doua ginuri. Se indrepta apoi spre holul principal si, in fata scarii de marmura, pe palierul careia se afla statuia Dianei, se opri; se trezi din reverie si merse mai departe, uimit si cu luare aminte, uimit si atent nu din pricina ca ar fi fost fascinat de frumusete si splendoare (sa nu exageram); uimit, caci se pomenise pe neasteptate atat de departe de orasul zgomotos si aspru ce dainuia afara; atent la lumina aproape neguroasa a candelabrelor inalte, la desenul simetric al mozaicului, la o anume nuanta roscata a lemnariei, la un anume miros de esente, la covoarele groase si la acel ceva care se desprindea din tot ce-l inconjura si care era la fel de real in atmosfera dea colo precum este o stare de spirit in sinea fiecaruia dintre noi. Intra in biblioteca.
La o masa din fundul salii, la stanga, ceru carti. Prima parte a planului sau – poate ca restul era nebulos, dar lui Silveira ii era limpede ca, dupa mai bine de douazeci de ore de nemancare, de veghe, de meditatie asupra mortii, nu se afla intr-o stare de luciditate deplina – prima parte a planului sau, deci, consta in a-si aminti ce gandisera oamenii despre lumea de pe celalalt taram. Nu spera sa gaseasca mare lucru, dar cumva trebuia sa inceapa; in afara de asta, credea ca, prin insasi natura a ceea ce cauta, n-avea sa gaseasca nimic unde se astepta; planul lui era sa se straduiasca intr-un sens, pentru ca descoperirea sa-i apara, pe neasteptate, de altundeva. Ramase dezamagit. Cartile acelea, poate expresia cea mai elevata a spiritului omenesc, nu fusesera scrise pentru el. Dupa ce parcurse randuri ca: „A sosit ceasul sa ne trezim din somn, sa strabatem seninul lacas al mortilor preafericiti, sculati-va si cantati, fapturi plamadite din tarana, intonati imnuri la poalele tronului Gloriei" (acestea erau tonul general si esenta lecturilor sale) se simti adanc tulburat, inghetat pana la oase, descurajat de cautare. Dadu cartile inapoi si, fiindca tremura, se hotari sa faca o baie.
Sarmanul Silveira se afla in Jockey Club si se simtea parca pierdut. Cauta liftul cel mai indepartat: unul din fata barului. Cand ajunse acolo, apasa pe buton sa-l cheme, isi apropie fata de gemulet si, pierzandu-si rabdarea, cobori pe o scara in spirala, cenusie, de fier, atat de scunda ca trebui sa se aplece ca sa nu dea cu capul de treptele de sus. Intra intr-un salon mare dreptunghiular, cu mozaic pe jos, care parea un salon pe fundul unui vapor, sau poate pe fundul oceanului, ori al unui iaz cu apa verzuie; pe pereti erau dulapuri si alaturi o banca lunga de lemn, inchis la culoare, rosietic; ventilatoare lenese, cu palete mari, atarnau de tavan; in jurul unei mese se vedeau niste fotolii decolorate de pai si cate o planta ce amintea de vreo sera. Asezati pe banca, trei sau patru membri ai clubului isi puneau sau scoteau hainele, fara graba; unul astepta sa-i soseasca pantalonii de la calcat iar altul, doar in pantofi, ciorapi si jartiere, se pieptana in fata oglinzii de la lavoar. Un barbat in alb aparu cu un halat de baie, doua prosoape si o pereche de saboti. Silveira se dezbraca, se infasura in halat, isi puse sabotii (zicandu-si napadit de tristete: „Mai curand sau mai tarziu va trebui sa incerc marea cu degetul", o biata gluma care-i mai abatu gandurile) si dadu fuga la dusuri. In prima cabina era deschis un oberliht; descoperi o a doua, mai ferita, plina de aburi, din marmura neagra, alba si caramizie. Un baias ii arata dusul, i-l potrivi, il sapuni pe spate, ii dadu o bucatica de sapun. Langa unul din dusurile din fata, alt baias statea de vorba cu un domn in varsta la care Silveira se uita cu invidie, fiindca nu avea, ca el, un sapun modest, ci un bol enorm de lemn, plin ochi cu spuma de baie cu miros de pin si o perie de iuta; pe bol era o placuta de metal unde statea scris un nume – Almiron – care ii starni niste amintiri despre ceva ce citise in legatura cu anul 1900 si vizita presedintelui Campos Salles.
Exista o placere sa stai nemiscat sub dus; alta, sa binevoiesti a te sapuni temeinic, incet si cu gandul aiurea. Uitand de toate, Silveira auzea, in departare, dusurile si dialogul baiasului cu batranul. Vocea primului, uneori ascutita si aproape copilareasca, alteori ca un tipat prelung, era iesita din comun. Datorita vocii, Silveira il recunoscu pe neasteptate; un oarecare Bernardo, italian de origine, mic de statura si bine imbracat, un supravietuitor incredibil al acestui Buenos Aires de acum patruzeci de ani, cu papion gris-p'rle, guler tare, manusi de caprioara, baston cu incrustatii de malachit, pantaloni fantezie, jambiere, si care fusese, in vremurile lui de glorie, valetul unor unchi ai lui Silveira si al unor prieteni de familie, morti cu totii. Si Bernardo insusi… O senzatie de ameteala intrerupse sirul gandurilor lui Silveira.
Domnul Almiron iesise de la dus; Bernardo ii intindea prosoapele, mai intai pe cel turcesc, apoi pe cel de in; il insoti pana la usa; acolo facura un popas, dar conversatia nu se terminase pesemne si, urmat de Bernardo, domnul Almiron isi vazu de drum.
Dinspre vestiar se auzi un zgomot. Baiasul dadu fuga sa vada ce se intampla; se intoarse indata si striga:
— Clubul e atacat! Trebuie sa fugim! Or sa ne prinda ca pe niste sobolani!
— Pe mine n-or sa puna mana, replica Silveira.
— Ma duc sa-l ajut pe batranul Bernardo, e aproape orb, zise baiasul.
Silveira cugeta: „Atunci nu e mort". Daca Bernardo nu era mort, ceea ce el crezuse ca e adevarat se dovedea a fi inchipuire. Sau poate ca tocmai ca sa fie pregatit sufleteste ii fusese dat sa intalneasca in locul acesta intermediar un om despre care nu putea sti daca e viu sau mort. Cat despre Almiron, cum putea oare sa mai traiasca? Oarecum mai sigur pe el se indrepta spre o usa din celalalt capat al salii si o deschise. Tot ce deslusi la inceput in ceata a fost chipul unui servitor batran de la el de acasa, pe nume Soldano, mort de cativa ani in Quillmes. Servitorul ii zambea afectuos, poftindu-l parca sa intre; Silveira asculta. Desi erau aburi, nu se afla in alta sala de baie.
Daca cineva, a doua zi dimineata, ar fi vrut sa se duca la club sa intrebe de Silveira, ar fi gasit la coltul strazii Tucuman o multime de oameni si politia care nu lasa pe nimeni sa intre. Pretexta (cum au facut si altii) ca locuia la Claridge, si de la intrarea acestui hotel contempla, pentru ultima oara, edificiul Jockey Clubului, inca intreg. O spirala usoara de fum se desprindea de pe undeva si furtunul pe care un pompier postat pe Tucuman il indrepta spre un perete unde n-ajunsese focul varsa cu zgarcenie apa; dar acest martor si multi altii crezuram ca incendiul fusese stins. Ne inselaram. Foarte curand se vazura ruinele, iar apoi pamantul ramase gol. Privind terenul nimeni n-ar putea ghici planul cladirii: un arhitect din zilele noastre, crescut in admiratia simplitatii si a puritatii, n-ar fi in stare sa si-l imagineze, si chiar dumneavoastra, daca v-ar intreba cineva cate scari a urcat sau coborat Silveira acolo inauntru, sau prin cate sali a tot ratacit pana a ajuns pe lumea cealalta, n-ati putea raspunde limpede, fiindca intr-adevar cladirea aceea arsa avea ceva miraculos.
Din Volumul de povestiri Dupa-amiaza unui faun, de Adolfo Bioy Casares - in curs de aparitie la Curtea Veche Publishing, colectia Byblos, in traducerea Tudorei Sandru-Mehedinti
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
