„Au izbutit Umberto Eco si Indiana Jones, si acum izbuteste si Riotta: sa impleteasca cea mai clocotitoare vana romanesca cu o urzeala de mare tensiune intelectuala."(New York Times)
Colonelul Carlo Terzo este un stralucit strateg militar, dar nu i-a fost dat niciodata sa-si puna in aplicare arta decat in lucrurile marunte ale vietii de zi cu zi. Izbucneste razboiul, al Doilea Razboi Mondial, o ocazie care nu trebuie ratata. Dar asteptata intalnire cu destinul se va dovedi doar o iluzie. Nu-i ramane decat sa-i predea tanarului Salvatore o alta batalie, cea a iubirii, si sa-l invete regulile pentru cucerirea fascinantei Fiore. Niciunul nu stie ca raspunsul la toate intrebarile lor se afla in trecutul zbuciumat al lui Beethoven si in iubirea interzisa care a ramas tainuita pana acum…
Roman de iubire, suferinta si razboi, Printul norilor aduce in scena viata asa cum e si cum ar putea fi traita daca ar fi fost guvernata de instrumentele ratiunii. In final, vechile strategii ale iubirii si ale razboiului sugereaza o cale de supravietuire.
Gianni Riotta, editorialist la „Corriere della Sera", preda stiinta comunicarii la Universitatea din Bologna. Face naveta intre New York si Italia. La editura Rizzoli a publicat Ombra (1995), Alborada (2002) si La I guerra globale (2003).
Principe delle nuvole (1997) a castigat premiul Vittorini si Premiul Napoli si a fost tradus in multe tari, obtinand un succes international.
„«O singura favoare ii mai cer lui Dumnezeu: batalia de la Waterloo pe care am comandat-o sa fie ultima din viata mea. Sa fii silit sa lupti necontenit e o soarta ingrozitoare. La razboi, atunci cand dau ordine cu voce tare, uit de sentimente. Iar atunci cand inceteaza ostilitatile, incepe chinul. Simtirea si ratiunea se tocesc, este cu neputinta sa te mai gandesti la glorie. Atunci cand ies victorios, nu stiu ce sa fac cu victoria. Crede-ma, scumpa prietena, cu exceptia unei batalii pierdute, cea mai mare pacoste ce poate sa se-abata asupra unui om este o batalie in care a invins. Eu trag nadejde sa nu mai fiu silit sa lupt. Niciodata.» In acest chip i se confesa Arthur Wellesley, ducele de Wellington, lui Lady Shelley, la treizeci de zile dupa batalia hotaratoare in care il invinsese pe imparatul Napoleon Bonaparte la Waterloo pe 18 iunie 1815."
Colonelul Carlo Terzo isi intrerupse lectura si-si ridica privirea in lumina soarelui, asteptand un raspuns. Dar locotenentul Amedeo Campari, cu picioarele bine infipte in nisipul de pe plaja maremmana, privea tacut in zarea marii atacand cu floreta nemarginirea. Fulgerarea luminoasa a lamei se insotea cu vantul dinspre Africa, ce indoia varful pinilor si rasturna pe tarm valuri albe de spuma. Mai era un sfert de ora pana la jumatatea zilei de 27 mai 1940.
Amestecand paginile manuscrisului ca si cum ar fi fost niste carti de joc, colonelul Terzo se incumeta sa citeasca un al doilea episod:
„In ajunul asaltului pentru eliberarea orasului Pavia, asediat de Francisc I la 21 februarie 1525, Fernando d’Avalos, marchizul de Pescara, reciteste de zor ordinele pe care urma sa le dea infanteristilor spanioli. Dornici de prada si jaf, doi indivizi de la curte dau buzna in cortul aceluia ca sa-l grabeasca:
– Dati ordinul de atac acum, marchize!
Pescara ii asculta tacut, dupa care spune:
– Ce bine ar fi sa-mi dea Domnul o suta de ani de razboi, dar fara nici macar o zi de lupta. Maine vom ataca si asta, domnilor, fiindca nu avem de ales.
– Ce zici de asta, Amedeo?"
Locotenentul isi scoase vestonul cu petlitele Lancierilor de Novara, isi scoase camasa si, cu torsul gol, incepu din nou sa se dueleze cu nevazutul sau inamic. In coltul gurii ii atarna o tigara Edelweiss. Cand din ea nu mai ramase decat un muc, mima o lovitura cu varful si spuse:
– Lucram impreuna de prin ’35. N-am sa ader tocmai acum la teoria ta.
Facu un salt elegant deasupra unui trunchi albit de saratura marii si incerca o alta miscare.
Terzo avu o idee:
– Esti in stare sa cuprinzi cu o singura mana trunchiul pe care te cumpanesti?
Luat prin surprindere, Campari o lasa mai moale.
– Nu inteleg, ce vrei sa zici?
Colonelul aseza foile sub un vas de alabastru, grijuliu ca sa nu le ia vantul, lua din mana prietenului floreta si, cu varful, incepu sa deseneze planul unei batalii din vechime
– Nu o sa poti nicicand sa cuprinzi un trunchi cu degetele, e mai clar ca buna ziua. Napoleon ne invata ca nu trebuie sa te incumeti niciodata sa impresori cu forte insuficiente un inamic mai puternic. Totusi exact asta a facut, impotriva oricarui bun-simt, Hannibal Barca la Cannae, pe 3 august 216 i.Hr., repurtand cea mai sangeroasa infrangere a Romei, cu 70 000 de morti. Pe campul de bataie au ramas consulul Paulus, care incercase zadarnic sa amane ciocnirea, douazeci si noua de tribuni militari si optzeci de senatori. Au fost si morti calcati in picioare de multime, dar si unii care, ca sa nu cada in mainile vrajmasului, s-au sufocat inghitind bulgari de pamant. Un macel tragic savarsit din pricina lipsei oricarei gandiri militare. Mana lui Hannibal zdrobeste copacul maiestuos al legiunilor. Romanii desfasoara pe malurile raului Ofanto un front cum nu se mai vazuse pana atunci, siruri nesfarsite de legionari. Sunt hotarati sa nimiceasca armata cartagineza, sa termine o data pentru totdeauna cu acesti invadatori africani. Inchipuie-ti ce surpriza au avut atunci cand, dupa destramarea negurii zorilor, il vad pe Hannibal dispunandu-i pe margine pe veteranii cartaginezi si insiruindu-i la mijloc pe mercenarii spanioli si gali, oameni care lupta pe bani, neatasati vreunei cauze, gata sa fuga spre a-si salva viata. Sclipitor in armura sa, Hannibal se arata pe campul de bataie in mijlocul gloatei, insotit de fratele mai tanar, curajosul si distinsul Magon. Fata-n fata cu aliniamentul romanilor, spuse Terzo trasand dispunerea legiunilor republicane in linie dreapta, cartaginezii fac un front convex, floreta descriind de data asta un semicerc precis printre cochilii.
Nimeni pana atunci, proclama Terzo cu acelasi aer concentrat ca la cursurile de la Academia Militara de la Modena, facandu-i sa taca pana si pe cadetii cei mai recalcitranti, nu incredintase inima bataliei unor trupe neiscusite si pe care nu te puteai bizui. Dupa ce au implorat ocrotirea zeilor, romanii ataca. Ploua cu lanci si sulite, sabiile scurte se invart ca o morisca, scuturile preseaza, spargand fragilul front al mercenarilor. Galii si spaniolii dau inapoi, bat in retragere, dar, imbarbatati de urletele si pilda lui Hannibal si Magon, nu se imprastie. Cedeaza pas cu pas, evitand debandada, toti laolalta, pana ce aliniamentul lor devine concav. Terzo sterse cu mana primul desen si trasa din nou cu varful armei pozitia exacta a mercenarilor lui Hannibal.
Pe flancuri veteranii cartaginezi rezista cu bravura, dar romanii deja adulmeca victoria. Frontul mercenarilor va fi in curand spulberat de furia infanteriei republicane, apoi vine infrangerea. In acest moment de deznadejde se declanseaza cursa lui Hannibal. La semnalul acestuia, cavaleria grea africana se-ntoarce in galop dintr-un raid inselator, si romanii sunt prinsi ca intr-un cleste. Tarati de navala violenta a cartaginezilor, romanii sunt incercuiti, lipsiti de spatiul de retragere ca niste soareci prinsi in sac. Vor cadea unul cate unul in incaierare. Taisul floretei inchise frontul printr-un cerc fara cusur. Un val mai avantat decat celelalte ii ajunse la picioare, prefacand in mici bule planul perfect al lui Hannibal.
– Si care e lectia de viata pe care o predai povestind acest macel? intreba oarecum sceptic Campari.
– Hannibal invinge inarmandu-se cu propria slabiciune. Face din dificultatile prin care trece o arma. Si ce daca romanii se falesc cu puterea legiunilor? El o strapunge mizand pe soldatii cei mai slabi. Inamicul este rapus de propria forta. Oare nu este asta o pilda valabila si pentru noi? Gandeste-te ca in acest razboi s-ar putea sa fi luptat niste civili in uniforma, nici vorba de soldati de meserie. Bombardamentele aviatiei vor aduce femei si batrani in primele linii. Vom fi nevoiti cu totii sa facem uz de fragilitatea proprie pentru a-i impresura si infrange pe inamicii care se cred atotputernici.
– Dar cu Wellington la Waterloo? Cu Fernando d’Avalos la Pavia? Care e pilda pe care ne-o ofera?
– Wellington si d’Avalos intelesesera ca in batalie ies la iveala toate dedesubturile sufletului omenesc, precum forta, curajul, inteligenta, dar si lasitatea, grozavia sau cruzimea. Pentru a iesi invingator, Wellington trebuie sa judece cu mintea lui Napoleon, sa actioneze cum ar actiona acesta. Devenindu-i frate spre a-l rapune, precum Cain pe Abel. Asa ca de ce te miri daca Pescara isi doreste o suta de ani de razboi fara sa aiba nici macar o zi de lupta? Invatatul chinez Sun Tzu ne povatuieste: „Meritul strategului nu este cel de a invinge intr-o suta de batalii. Cel mai inalt merit este rapunerea dusmanului fara lupta". Aceleasi cuvinte le va rosti, la o mie de ani dupa Sun Tzu, generalul bizantin Belizariu: „Singura victorie norocoasa este ca vrajmasul sa se predea, scutind propria armata de suferinta bataliei".
Campari lua de pe jos floreta pe care marea o udase si incepu sa o stearga de nisip. Colonelul Carlo Terzo si locotenentul Amedeo Campari se nimerisera sa lucreze impreuna numai datorita logicii militare, barbati si sarcini mereu la voia intamplarii. Nascut in 1901 la Torino, Terzo intrase in armata de copil. La scoala de Ofiteri, generalul Augusto Pimentel, bucuros ca a dat in fine de un cadet dispus sa studieze, i-a incredintat o cercetare asupra strategiei printului Eugeniu de Savoia, zis si „micul Abate". Terzo a descoperit documente si harti vechi la muzeul din Florenta, astfel ca lucrarea lui a fost tradusa in intreaga Europa. Dupa terminarea scolii de Razboi, a fost trimis la Serviciul de Istorie al Statului-Major al Armatei Regale. Impreuna cu arhitectul Cosenza, un ofiter suplinitor despre care se zvonea c-ar fi avut simpatii marxiste, a revazut traducerea cartii Despre razboi, lucrarea strategului prusac Karl von Clausewitz, publicata ulterior de catre generalii Bollati si Canevari.
Amedeo Campari, originar din Milano, mai tanar cu zece ani, fusese in schimb detasat la arhiva din vina calului sau preferat, murgul Malvino. Era greu sa-ti inchipui doi ofiteri mai diferiti unul de altul, Terzo mereu aplecat peste hartoage si carti vechi, Amedeo doritor sa struneasca manjii, sa se dueleze si sa curteze femeile frumoase. Nu era femeie care sa nu se fi simtit in al noualea cer rotindu-se in bratele sale la un bal de la curte. Doamne si domnisoare suspinau pentru el, dar Campari, nepasator, isi netezea mustatile negre si astepta. Astepta razboiul. Pierduse ocazia sa mearga in Africa in ’35 deoarece Malvino se poticnise cand sa sara santul de apa, ultima proba in Campionatele nationale, iar Campari se trezise la spital, cu o fractura craniana. Pe noptiera avea ordinul de a lucra la Serviciul de Istorie, „alaturi de colonelul Terzo Carlo".
Colaborarea dintre locotenentul fermecator si colonelul erudit deveni in curand prietenie la toarta. Indaratnic in privinta teoriei, Campari era atras numai de cercetari la fata locului, precum aceasta pe care Terzo il convinsese s-o faca in Toscana, pe urmele unei tabere a lui Magon. Profita de ocazie ca sa-si aduca floretele, transformand pajistile si cararile in terenuri de scrima. In aceste deplasari, in timp ce Terzo masura perimetrul unei transee si batranul arhivist, plutonierul Puntoni nota bombanind releveurile telemetrice, Campari, binedispus, prefera sa fumeze si sa repete cateva figuri de scrima. Cu timpul, pasiunea lui il molipsise si pe colonel.
Chiar si in ziua aceea se bronza linistit, in timp ce Terzo, invatat cu disciplina, nu-si daduse jos haina si chipiul. Polemica incepuse cu multi ani in urma, colonelul fiind convins ca „din doctrina razboiului se poate deduce o metoda precisa pentru a decide cum sa te comporti inclusiv in viata de toate zilele", pe cand locotenentul era sigur ca „razboiul este un domeniu al Fatalitatii, ca si vanatoarea. Tragi din instinct si nimeresti vulpea. Cand galopezi cu burta lipita de pamant, nu esti atent la o creanga ascunsa si esti mort".
Dar fiindca Italia era gata sa declare razboi Frantei si Angliei, fusesera nevoiti sa puna capat in fine disputei. Vremea discutiilor se terminase. Colonelul Terzo voia sa-si publice Manualul de viata strategica, lucrare in care isi rezuma metoda, si nu mai avea decat dimineata aceea ca sa respinga obiectiile lui Campari. Odata intorsi la Roma, urma sa primeasca ordine de mobilizare, razboiul expediindu-i pe cine stie ce fronturi, departe unul de altul. Terzo, temandu-se ca Pimentel o sa-l opreasca la Roma sa studieze, se adresase generalului Federico Marlin sa-l repartizeze in Cirenaica pe postul de adjunct la comenduire. Fascismul nu-i prea convenea, el fiind unul dintre acei ofiteri monarhisti care strambau din nas in fata lui Mussolini. Insa toata viata lui studiase arta razboiului si acum voia sa-l vada in realitate, grabindu-se de aceea sa-si termine Manualul inainte de a pleca. Bataliile care ar fi urmat, era convins, aveau sa demonstreze lumii valabilitatea teoriilor sale. Campari, in schimb, era un razboinic fericit, nu cunostea alt destin decat razboiul. Dar in zilele acelea de asteptare, in spatele obisnuitei lui deceptii se ascundea, dovada tigara in plus, teama ca, din pricina vechii lui fracturi, vreun birocrat oarecare sa nu-l declare cumva „inapt pentru front".
– N-am sa ma ofilesc citindu-l pe Clausewitz, ii jurase tinerei Laura O’Attimis, sarutand-o dupa o receptie.
In aceasta stare sufleteasca colonelul Terzo si locotenentul Campari isi reluau pentru ultima oara disputa referitoare la faptul daca razboiul si viata tin de domeniul fatalitatii sau exista totusi reguli pentru a iesi invingator.
Dupa ce-si sterse floreta, Campari trase o dusca de Frascati din plosca pe care o tinea mereu rece cu o carpa jilava. Se sterse la gura cu mana si intreba:
– Vrei sa incercam putina scrima?
Terzo nu mai avea tip sa-l auda. Razboiul batea la usa si inchipuindu-si ca va fi silit sa se lepede de disciplina carturarului, nu mai avea rabdare.
– Manualul meu evalueaza viata, tot asa cum marii strategi isi evalueaza marile lor campanii. Cumpanind norocul si nenorocirea, victoriile si infrangerile, fara sa ne pierdem curajul sau sa ne falim, putem sa traim fara sa ne consideram vreodata pierduti. Eu pledez pentru descoperirea in situatiile disperate a unei cai tainice de retragere. Daca inamicul te constrange sa te predai, trebuie sa recuperezi o arma si sa organizezi o ambuscada. Pe orice camp de bataie, in orice ocazie oferita de viata, putem gasi curajul, initiativa si norocul de a pune pe fuga inamici mult mai puternici decat noi. Cu conditia sa induram si sa ne punem mintea la contributie. Pana si zapaceala, dezordinea noastra interioara poate deveni un avantaj. Daca te gandesti la batalia de la Roosebeke, de pe 27 noiembrie 1382...
– Eu vreau sa traiesc si sa lupt. Daca o sa-mi fie dat sa crap, crap si gata, dar in lupta, nu de plictiseala, urmand directivele de atac ale porcului de Filip van Artevelde in nenorocita aia de batalie de la Roosebeke.
Satul de asteptare, Campari ii arunca prietenului o floreta.
– Sa nu minimalizezi Roosebeke, spuse Terzo, tinand-o pe-a lui, la o batalie hotaratoare, cu bietul Filip strivit de detasamentele frantuzilor. Isi scoase chipiul si haina, lua pozitie de aparare. Daca ar fi precumpanit flamanzii, s-ar fi rasculat impotriva regelui si celelalte orase, anticipand revolutia franceza cu peste patru secole. Daca rezultatul de la Roosebeke ar fi fost altul, nici noi nu ne-am fi aflat aici...
– Si ce-ar fi rau in asta? rabufni Campari, facand arma sa straluceasca in soare, eu am sa lupt in acest razboi, Carlo. N-o sa raman sa-mi tocesc coatele pe carti. Daca ideile tale se vor dovedi juste, o sa-ti confirm prin marturii de pe front. Acum insa e randul meu sa te invat ceva. Acest duel va dovedi ca nu ai dreptate.
Erau amandoi buni scrimeri. Amedeo, un talent natural, infocat, mereu in atac. Terzo mai putin dotat fizic, dar rational, capabil sa incerce ore-n sir o miscare in oglinda. In spatele lor, padurea deasa de pini toscani, accesibila doar printr-o poteca de pamant rosu, se invecina cu cladirea masiva a unui asezamant balnear inca inchis, dar deja vopsit proaspat pentru sezonul ce se apropia. Terasa restaurantului era perpendiculara pe promontoriu, de unde se cobora pe plaja printr-o scarita abrupta de piatra. Acolo marea devenea adanca, si culoarea verde a apei batea in albastru. O intreaga dimineata ramasese uluit de hotarul dintre cele doua culori: in curand ar fi trebuit sa soseasca vilegiaturistii, sa se scalde voiosi in apa familiara, tinandu-se departe de genunea de culoarea cobaltului, unde acum pluteau nepasatori albatrosii, in asteptarea vanatului imprudent.
Incrucisand doar varfurile floretelor, ofiterii continuau sa dialogheze ragusiti de efort, gafaind si tragandu-si sufletul intre atacuri si aparare:
– Exista o regula sigura pentru a invinge, atat in razboi cat si in viata noastra de zi cu zi, draga Amedeo, iar eu am s-o dovedesc. Am meditat la o fraza a istoricului grec Xenofon, care luase parte la retragerea mercenarilor lui Cirus si care spune ca „strategul trebuie sa-l faca pe dusman sa-si inchipuie ca este in coasta lui, desi e departe, si ca e departe atunci cand e chiar langa tabara lui. Doar cu cincizeci de ani inaintea lui, in anul 400 i.Hr., maestrul strategiei chineze Sun Tzu scrie ca „Razboiul este arta disimularii. Cand esti in ofensiva, fa-l pe inamic sa creada ca esti gata sa te predai. Atunci cand mai ai putin si il ajungi din urma, fa-l sa creada ca esti hat departe. Iar atunci cand esti departe de tabara lui, prefa-te ca nu mai e mult si o sa-i cazi in spate". Fraze identice, scrise in doua lumi departate una de alta, desi perioada de timp dintre ele era scurta. Cum este cu putinta ca Xenofon si Sun Tzu sa fi ajuns la aceleasi concluzii? Cum se face ca Sun Tzu anticipeaza cuvintele generalului Belizariu? Pentru ca toti trei invata in batalie stilul secret al luptei.
Moralul razboinicului este sa se afle pretutindeni, resemnat cand se confrunta cu primejdia, decis cand trebuie sa-si dea masura vitejiei. O astfel de morala, in stare sa ne salveze in toiul razboiului, nu cumva ne-ar fi folositoare si pe timp de pace? Iata metoda mea.
Campari sfichiui aerul de proba, apoi simula o lovitura in umarul camaradului si inainta:
– Ai o strategie si pentru duelul nostru? exclama el, „mai intai aparare, apoi atac, deoarece nici o batalie nu se castiga doar dintr-o pozitie de aparare". Nu spune asta Clausewitz? Sari peste un bidon de benzina ruginit, incercand sa-si blocheze adversarul, reveni jos printr-o fandare, dar colonelul para lovitura pe jos, apoi pe sus, cobori o treapta, doua, redobandi libertate de miscare incepand sa se catere pe scarita. Apararea pedanta a lui Terzo il vlaguia pe Campari. Fandarile sale de as erau respinse prin miscari de aparare, din varful floretei sau printr-o pirueta invatata in ore de exercitii istovitoare. Am sa te strapung, ca sa-ti dovedesc ca nici macar Alexandru cel Mare nu poate face din haos o arma. In fata haosului suntem goi, asa cum ne-am nascut: aceasta este fericirea luptatorului. Daca o sa castigi tu duelul cu strategia ta, am sa-ti dau dreptate pana la urma. Daca o sa castig eu, renunti la hartoagele tale. De acord?
– De acord, raspunse Terzo, incercand precaut treptele sub picioare inainte de a pasi.
– Tu crezi ca ai descoperit, studiind marile batalii, regulile de a iesi invingator. Nu-i asa?
Campari lovi cu varful armei, Terzo nu se lasa pacalit de simulare si continua sa urce. Cam vreo zece trepte si ar fi ajuns pe terasa de pe promontoriu, locul unde l-ar fi hartuit pe Campari, facandu-l sa se descopere. Prietenul, prea generos pentru a nesocoti provocarile, si-ar fi pierdut suflul, sfarsind prin a ceda asemenea printului Ludovic Ferdinand, care la Saalfeld, in 1806, a atacat de unul singur 30 000 de veterani ai lui Napoleon, murind in zadar.
Amedeo Campari insusi trecu lejer de ultima treapta si se incaiera intr-un vartej de atacuri, „tine", „pentru tine", „pareaza", „esti mort", pe terasa asezamantului balnear. Carlo Terzo si-a simti bratul greu si se bucura, caci de obicei, in faza asta, castiga. Terminandu-si repertoriul de eschive, Amedeo ataca tot mai mult si, prins pe picior gresit, isi pierdu din concentrare. Colonelul reusise deja sa-si inghesuie prietenul, aflat acum cu spatele spre hau.
– Crezi ca stii toate procedurile? striga Amedeo, in timp ce scrumul tigarii Edelweiss se imprastia in aer.
– Toate procedurile. Le-am invatat.
– Asadar, crezi ca nici un adversar nu-ti rezista intr-o partida de scrima.
Taisurile se incrucisara cu violenta, se despartira, cei doi ofiteri se privira din nou in ochi cu genunchii indoiti. Terzo il inghesui pe Campari chiar deasupra marii. Acum n-avea decat sa dea asaltul. Fiindca adversarului ii batea soarele in ochi, s-ar fi prefacut ca tinteste coapsa, dar ar fi nimerit de fapt pieptul.
– Am sa te-nvat cel din urma secret si nadajduiesc ca o sa-l tii minte. De e pace, de-i razboi. Exista un adversar invulnerabil in fata strategiilor tale. Stii cine e? intreba Campari pe un ton serios.
– Imi inchipui ca ala esti tu, raspunse Terzo, incordat de efort: inca doua lovituri si ar fi dezlantuit lovitura hotaratoare.
– Nu. Nebunul. Dintr-o saritura, Amedeo Campari se inalta deasupra lui Terzo si ateriza cu picioarele pe braul de piatra ce imprejmuia terasa. Nisipul ce i se desprinse de pe talpile cizmelor cazu in apa albastra, zburand cale de cincisprezece metri. Cu spatele spre hau, locotenentul isi sfida prietenul. Ei, acum sa te vad. Care e strategia ta impotriva nebunului?
Terzo lasa jos floreta. „Da-mi mana. Te sinucizi." Valurile camuflau stancile si pescarusii, tulburati de strigatele duelistilor, zburataceau in jurul lui Amedeo, care-si tinea piciorul stang deasupra apei verzi a plajei, si pe cel drept deasupra celei albastre adanci.
– Nebunul. Strategia ia in calcul riscul venit din partea unei persoane normale, fie ea curajoasa si neinfricata, rosti Campari.
Sub coasta zabovi o barcuta cu vasle, pescarul fiind atras de spectacolul unui spadasin care facea cumpana pe promontoriu.
– Tu iei in calcul riscurile si te pregatesti de atac. Dar daca adversarul este un nebun, un tip straniu, un fou, un om de nimic, cineva care nu da doi bani pe strategia clasica si e gata sa moara facut zob, pretul fiind victoria? Gata, de ce nu, sa faca filosofie pe marginea haului? Spune-mi, colonele: ce se intampla cu atotputernica ta strategie in fata cuiva care e dispus sa piara pentru o nimica toata? In fata razboinicului fericit, care nu pretuieste viata mai mult decat moartea?
– Hai, da-mi mana, Amedeo, coboara de-acolo.
– La nivelul tau? La genialitatea care stie totul, dar nu indrazneste sa faca nimic? Niciodata. Campari facu o saritura pana in fata lui Terzo, altoindu-i in piept o lovitura violenta ca un sfichi de cravasa. Am invins, incheie leoarca de sudoare, si adu-ti aminte, poti preda arta de a trai precum Alexandru cel Mare, dar nici Alexandru nu era scutit de nebunia haosului. Se imbratisara razand. Simtind acel torace nepasator in rafalele de vant dinspre sud-vest, colonelul Carlo Terzo incerca o emotie neobisnuita.
– Razboiul va spune cine are dreptate. Eu nu neg puterea vietii, Amedeo: as vrea doar sa-i invat pe altii cum sa si-o controleze.
In clipa aceea o masina frana pe ulita din paduricea de pini. Cobori un capitan care, zarindu-i pe cei doi ofiteri, strabatu plaja cu pasi smeriti. Urca scara sarind ca o marioneta mecanica si saluta ca la carte, ducandu-si mana la viziera.
– Colonelul Terzo, va rog?
– El este. Maestru de strategie, raspunse ironic Campari.
Fara sa surada, ofiterul cel corpolent lua pozitie de drepti.
– Sunt capitanul Nasca. Am un ordin pentru dumneavoastra, domnule colonel. Trebuie sa va duc inapoi la Roma. N-a fost deloc usor sa va gasesc. Ii intinse un plic galben, cu antetul „Ministerul Afacerilor Externe, Cabinetul Excelentei Sale contele Galeazzo Ciano", si isi scutura tarana din pantofi. Fara alte ceremonii, Campari lua scrisoarea si, fara sa tina seama de protestele lui Nasca, „Am ordinul precis sa incredintez scrisoarea personal domnului...", rupse plicul, scoase un cartonas alb si citi cu glas tare:
– Colonelul Terzo Carlo se va intoarce cat se poate de curand la Roma, pentru o audienta particulara la cabinetul ministrului. Misiune secreta." Mai era si o insemnare a lui Ciano, cu cerneala neagra, „cer scuze pentru graba cu care v-am chemat, vremurile nu ne mai ingaduie sa respectam eticheta. Lasati deoparte orice alta insarcinare. Am pentru dumneavoastra vesti importante".
Campari vari misiva in buzunarul lui Terzo si facu o plecaciune surazand:
– Nu stiu ce vrea filfizonul ala, spuse suflandu-i fumul de la Edelweiss in nas lui Nasca, dar pe mine nu ma amestecati. Este razboiul pe care il asteptam. Ma duc pe front, domnilor ambuscati. Ne-am inteles?
Capitanul Nasca il escorta pe colonel pana la automobil, deosebit de jignit.
– Domnisorul respectiv este cam obraznic. Voi face raport..., dar Terzo il facu sa taca printr-un gest, isi lua foile manuscrisului uitat sub piatra si urca in masina.
In timp ce soferul intorcea, isi atinti ochii la prietenul lui, frumos, zvelt, bronzat, cu muschii mladiosi. Revenind pe plaja, Campari isi luase din ranita cenusie-verde un carlig de otel, pregatindu-se de pescuit. Nesocotind apa calma din preajma plajei, scruta albastrul stancilor.
„In toate razboaiele, de la cel din Troia pana la cel de peste cateva zile, au luptat tineri ca el, trasi ca prin inel, cu plete rebele, cu priviri mandre si ingenue, se gandi, de da Dumnezeu sa ne asigure o suta de ani de razboi fara o zi de batalie, ceea ce nu li s-a intamplat marchizului de Pescara, ducelui de Wellington si atator armate aruncate in lupta drept carne de tun". Deschise brusc geamul masinii si striga:
– Daca n-o sa ne revedem la Roma, Amedeo...
Dar Amedeo Campari, locotenent al Regimentului de Lancieri din Novara, fara sa cugete la mersul lumii, se atinea dupa propria umbra, aruncand carligul lucios spre abis, pe cerul si in vazduhul vantos al ultimei primaveri de pace.
Din volumul cu acelasi titlu in pregtire la Editura RAO. Traducere de Geo Vasile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
