Cătălin Mihuleac s-a născut la 17 iunie 1960 în Iaşi. A absolvit Facultatea de Geografie-Geologie-Biologie şi Facultatea de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii "Al.I.Cuza" din Iaşi. După absolvirea primei facultăţi, a profesat geologia timp de şase ani. Din 1991 lucrează ca redactor şi colaborator în presa scrisă şi audiovizuală. Cătălin Mihuleac a publicat articole satirice în numeroase reviste din ţară, printre care: România literară, Ziarul de Duminică, Orizont, Timpul, Convorbiri literare, Monitorul, Opinia studenţească, Dacia literară, Luceafărul, Cronica etc. Este Doctor în filologie la Universitatea "Al. I. Cuza" Iaşi, 2008. Actualmente este publicist-comentator la Curentul. A debutat ca scriitor în anul 1995, cu povestirea "Universitatea Matilda" în revista Timpul. Este membru al Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi. A publicat următoarele volume: Garsoniera memorială confort trei (Maşina de scris, 1996) - proză scurtă; Dispariţia oraşului Iaşi (Institutul European, 1998) - roman; Titlu neprecizat (Ed. Polirom, Iaşi, 1999) - povestiri; Bar de stepă (Ed. Timpul, 2001) - proză scurtă; Noapte bună, tâmpitule! (2003) - proză scurtă; Patru piese de tranziţie (2003) - teatru; Ratarea unui setter (Ed. Polirom, Iaşi, 2004), Zece povestiri multilateraldezvoltate (Ed. Cartea Românească, 2010).
Aventurile unui gentleman bolşevic este un roman scris în maniera satirei politice, dirijat cu subtilitate către grotesc şi fantastic. Tovarăşul Ion Scutelnicu, "gentlemanul", artistul socialist Emil Faure (alias Vasile Buliga, copil din flori al unei studente amatoare de aventuri muncitoreşti la hidrocentrala de pe Argeş), "generoasa" tovarăşă Ella sunt protagonişti şi exponate însufleţite ale dioramelor teribil de verosimile din postrevoluţionarul "Muzeu al comunismului". Intriga dinamică, anecdotica spectaculoasă, numeroasele picanterii sunt doar cîteva dintre calităţile acestei savuroase comedii bufe.
Ins plin de umor, Cătălin Mihuleac scrie cu vădită plăcere. Nu e nicidecum un satiric înveninat, ci un mucalit care nu dospeşte otrăvuri. Are umorul bonom al melancolicului inventiv, dinamizat la răstimpuri de câte-o trăznaie prin care mica/mare rezervaţie de drăcovenii a realităţii ne face atenţi la cât de... hilare ne sunt tristeţile. Şi înfrângerile. - Dan C. Mihăilescu
Emil Faure nu minţise: se ştia bine de tot cu şobolanii, încă din frageda lui pruncie de la orfelinat. Îi văzuse alergând ca nişte atleţi perfecţi în magazia de alimente, îi întâlnise făcând gimnastică pe bârnele conductelor de la spălător, îi auzise chiţcăind în vestiarele de haine unde îşi zideau cuibul.
Decretul împotriva avorturilor - faimosul număr 770, din 1 octombrie 1966 - îl avusese ca victimă, un an mai târziu, în 1967. La fel ca nenumărate alte mame trăitoare în societatea socialistă, şi a lui se trezise peste noapte cu o sarcină nedorită, de care nu putuse să se descotorosească.
La acea vreme, Secretarul general al Partidului poate că nu era mai catolic decât papa, dar în mod sigur era la fel de catolic ca înaltul părinte. Fiindcă Partidul, la fel ca Vaticanul, interzisese categoric folosirea oricărui mijloc anticoncepţional. Iar consecinţele se arătau gângurind, după nouă luni.
Nu se ştia, pe atunci, că o femeie care-şi ura graviditatea însemna mai mult decât o chestiune de morală; însemna, printre altele, asedierea fătului cu substanţe chimice nocive. Din luna a treia a vieţii uterine, fătul se apăra cum putea, de aici rezultând o confruntare parte în parte, cu o victimă sigură: copilul. Copilul, care se năştea împotriva dorinţei mamei. Un prunc traumatizat, supus refulărilor, căruia amintirile din universul amniotic aveau să îi poarte toată viaţa o dureroasă trenă. Un prunc traumatizat, viitor bolnav psihic, cu sau fără ambiţii sociale de parvenire.
Decretul 770 a adus pe lume două milioane de copii inoportuni. O dată la 20.000-30.000 de naşteri nedorite, păruiala dintre mamă şi făt, găzduită în uterul transformat în ring de box, crea un artist.
Fusese cazul lui Vasile Buliga, viitorul Emil Faure, abandonat în maternitate de o studentă din anul al doilea la "Construcţii", care se trezise cu burta la gură după vacanţa de vară, când lucrase ca pontatoare pe şantierul hidroenergetic de pe râul Argeş. Venise pe şantier să facă un ban, dar şi atrasă de noţiunea, intens vehiculată, de "romantism revoluţionar".
"Romantismul revoluţionar", amintit mereu în ziarul Scânteia tineretului, organ al "Uniunii Tineretului Comunist", dar şi în cuvântările Tovarăşului, străbătea ca un "fir roşu" şantierele ţării, unde se depăşea planul cincinal la toţi indicatorii, inclusiv la cel al brigadierelor lăsate cu burta la gură.
Cu toată bunăvoinţa de care dăduse dovadă, Irina Buliga nu a putut preciza identitatea tatălui de pe şantierul ăla trebăluind de perverşi. Să fi fost inginerul stagiar cu mustăcioară, căruia îi plăcea să o facă musai cu cască pe cap, ca să nu i se ştirbească, zicea el, autoritatea ? Sau, mai curând, tovarăşul maistru Suliţanu, a cărui echipă depăşea lunar planul la pământ excavat şi la coniac secat? Sau, mai curând...
Nu, nu se cădea să învinovăţească gratuit oamenii. Lucrase ca pontatoare, era în firea lucrurilor să fi pontat şi la ea destui.
Altădată o să fiu mai atentă, a promis studenta, când a semnat actele de abandon ale copilului. Cum să-i spunem micuţului ? Cum doriţi dumneavoastră, a replicat ea, grăbindu-se să iasă pe poarta maternităţii, unde şi-a tras căciuliţa pe frunte, să n-o recunoască, doamne sfinte, cineva şi să se facă de râs, căci cu opinia publică nu prea te jucai.
Asistenta-şefă i-a spus copilului Vasile, cum îl chemase pe tatăl ei, care se prăpădise cu un an în urmă. Vasile Buliga.
Vasilică.
De-a lungul anilor de orfelinat, Vasilică nu fusese remarcat, în frecventele raiduri de aprovizionare ale tovarăşelor cucoane sterpe, care doreau să-şi procure pe alte căi ceea ce natura le refuza cu încăpăţânare. Apoi, după ce şi-a şters primul rând de caş la gură, a început să-şi dorească să rămână urâţel, ca să nu păţească ce păţeau alţi băieţi, care poposeau sub plapuma celor mai mari, după ce se dădea stingerea.
Era un copil sperios şi de umbra lui. După ce, la orele de clasă, li s-a vorbit de construcţia metroului bucureştean, grandioasă ctitorie a "Epocii Ceauşescu", Vasilică Buliga s-a scăpat în pat, fiindcă s-a visat traversând culoarele subterane ale metroului, iar dinspre pereţi veneau spre el valuri murdare, gata să-l înece.
Simple amintiri din universul amniotic, care nu aveau să se stingă vreodată. S-a trezit cu faţa murată de lacrimi, a aşteptat să i se usuce, apoi le-a lins cu poftă. Ca prin minune, spaima i-a trecut.
Noaptea, prin somn, obişnuia să se gândească la ce era mai rău şi să plângă, fiindcă îi plăcea să-şi mănânce lacrimile ulterioare. După aia, a început să fure sare din sala de mese, să aibă ce linge noaptea pe sub pătură, când spaimele îi loveau somnul cu pumnii şi picioarele.
După ce s-a făcut matur, Emil Faure - fostul pişăcios Vasile Buliga - a început să bea berea numai din pahare pudrate cu sare, în timp ce saramura de crap ocupa lejer primul loc în preferinţele sale culinare. La vernisaje, termina singur un platou cu sărăţele, trăgând cu ochiul constant la al doilea. Avea uneori ieşiri nervoase în faţa femeilor sale, doar ca să le vadă izbucnind în lacrimi şi-apoi să le sărute obrajii săraţi. Sarea i-a marcat atât de mult viaţa, încât în salina Cacica, pe care a vizitat-o, s-a fotografiat împingând un vagonet cu sare gemă şi a păstrat poza în albumul său cu amintiri dragi.
Pentru că desena frumos, Vasilică a început să culeagă anumite avantaje. Copiii strângeau ce primeau mai bun de mâncare, ca să aibă cu ce-l plăti, când le făcea portretul mamelor pe care nu le văzuseră nicicând. În ziua în care Gheorghe Mazur, cel mai voinic şi mai crud dintre ei, a luat o bătaie soră cu moartea de la supraveghetor, fiindcă îi câştigase un sfert de retribuţie la barbut, Vasile Buliga l-a consolat, arătându-i caricatura supraveghetorului.
Flatat, bătăuşul l-a luat sub aripa sa, apărându-l de caftelile celor mai mari şi angajându-se să-i fie un soi de impresar artistic, căci creaţia nu trebuia să umble creanga. Îndrumat de Gică Mazur, Vasilică desena pe hârtie câte o desfăşurare de imagini porno, de-o extraordinară veridicitate, în care organele sexuale păreau vii, spasmele de plăcere făceau hârtia să geamă, iar picurii seminali îşi scorneau propriul susur. Mititeii priveau imaginile curentaţi de dorinţă, ca pe nişte caramele, fiind gata să facă orice pentru a le căpăta.
Impresarul Mazur, prin venele căruia sângele de afacerist curgea năvalnic, ştia că, la un moment dat, succesul vine din extinderea pieţei. Prin urmare, s-a apucat să vândă desenele pe bani buni elevilor de la şcolile profesionale de peste drum.
După câteva luni, cei doi, artist şi impresar, trăiau ca belferii. Mâncau numai parizer şi cârnaţi, aveau bani de cinema pentru după-amiezele de duminică petrecute în oraş, ca să nu mai vorbim de ţigările fumate, care erau obligatoriu de la albaneze în sus. Pentru că îl respecta, Gică Mazur îi zicea lui Vasilică "maestre". Fiindcă ţinea la el, l-a învăţat să fumeze.
Când a împlinit 12 ani, directorul şcolii i-a cerut lui Vasilică să-i facă în ulei portretul Tovarăşului, să-l pună în birou. Lucrarea a fost atât de apreciată, încât autorul a fost privit ca o tânără speranţă a muzelor socialiste.
După un an, a fost înscris la cursurile şcolii populare de artă. Orfelinatul i-a eliberat o cămăruţă doar pentru el, să se bucure de liniştea necesară actului artistic. Noaptea, micul pictor se încuia pe dinăuntru, de spaima şobolanilor.
Mature şi angajate, lucrările sale atrăgeau tot mai mult atenţia la expoziţiile de grup. Aşa că a ieşit vedetă, de pe porţile casei de copii. Nu mai avea nevoie să urmeze vreun institut superior de arte plastice. Ar fi fost timp pierdut.
Mai târziu, un pictor bătrân i-a lărgit ochiul de artist, învăţându-l să ceară să semneze lucrările cu pseudonimul Emil Faure. "Nu pot folosi în continuare numele unei mame care m-a abandonat la orfelinat", s-a justificat el, în cererea adresată organelor de partid.
Emil înseamnă "cel blând, cel duios", iar la numele de Faure avea tot dreptul, fiindcă făurea ceva ce, după toate aparenţele, avea să dăinuiască.
Cererea i-a fost aprobată.
Din volumul cu acelaşi titlu în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
