În cartea de muncă a Mihaelei Gârneaţă domnea titlul de inginer hidrotehnist - facultatea de "Hidrotehnică" se bucura de simpatia tineretului, examenul de admitere fiind floare la ureche -, dar adevărata ei profesie era cea de fiică a directorului fabricii de ţevi din Roman, fruntaşă în întrecerea socialistă, pe ramura vânjoasă a industriei grele.
Prin relaţiile tovarăşul Mihai Gârneaţă, fiica sa, Mihaela, fusese scutită de munca aspră de pe şantierele hidrotehnice sau de stresul intelectual dintr-un atelier de proiectare a barajelor construite pentru a mulge râurile ţării de energie. În asemenea locuri, treaba nu se termina niciodată şi era păcat de fetiţa tatii, să să-şi irosească astfel tinereţea.
Pentru mânuşiţele ei talentate, tati găsise o activitate plină de responsabilitate revoluţionară: scrierea pancartelor cu lozinci, pentru marile manifestaţii ale poporului, strâns unit în jurul Partidului, al Celui mai iubit fiu al său. Conducerea de Partid şi de Stat, analizând câteva devieri de la linia propagandei sănătoase, hotărâse ca această activitate să fie coordonată atent, în ateliere special amenajate şi supravegheate.
Scheletul evenimentelor care se cereau cinstite prin arta pancartelor populare mărşăluia semeţ pe bulevardele iluminate ale calendarului, de la un capăt la altul al anului. Începea cu 26 ianuarie - atunci, Conducătorul prindea în buchetul vieţii un nou trandafir -, urmau 8 martie - ziua internaţională a femeii -, 1 Mai - sărbătoarea oamenilor muncii de pretutindeni -, 8 Mai - aniversarea Partidului creat în 1921 - 23 August - cinstirea insurecţiei populare antifasciste -, 15 septembrie, când elevii şi studenţii ascultau gongul noului an şcolar şi universitar... Apoi, deschiderea lucrărilor Congresului al X-lea al P.C.R., mitingul prilejuit de conferinţa pentru pace din Balcani, Conferinţa naţională a...
Şi să nu uităm vizitele de lucru ale cuplului prezidenţial, când Tovarăşul şi Tovarăşa îşi tufleau casca de inginer şi se iveau la locul faptelor de muncă, pentru a însufleţi masele de muncitori, ba pe şantierul "Dunăre-Marea Neagră", ba pe cel unde se ridica, maiestuoasă, "Casa Republicii", epocala, monumentala "Casa Republicii"... Evenimentele învârteau hore îndrăcite în calendar, ilustrând unitatea neamului nostru şi mândria de a trăi în miezul acelui ev aprins.
Acolo unde evenimentele grandioase îşi arătau ţinuta de gală, se impunea şi prezenţa pancartelor, pentru ca muncitorii, ţăranii şi intelectualii să-şi poată transmite mesajele şi prin scris, nu doar prin viu grai, ştiindu-se de la uncheşii noştri latini că "verba volant", cuvântul zboară teleleu, pe când "scripta manent", scrisul rămâne ţeapăn, acolo unde-l pui cu mâna.
Ella lucra simplu şi metodic: propunea organelor de propagandă textele lozincilor ce urmau a fi scrise de ea pe pancarte, alături de culorile potrivite şi de corpul literelor... Apoi, de sus, îi veneau avizul şi eventualele observaţii, în urma cărora se conforma, îşi sufleca mânecile şi se apuca efectiv de lucru. Când era gata, avea loc recepţia, în prezenţa unei comisii alcătuite din cadre de propagandă ale Partidului.
Unele lozinci îi plăceau în mod deosebit, fiind concepute cu subînţeles, parcă. De câte ori le scria textul cu litere roşii, galbene şi albastre pe bucata de carton, viitoarele pancarte mobilizatoare îşi modelau aluatul în mâna ei. Aşa era îndemnul "Să transformăm cantitatea într-o nouă calitate !", aplicat în toate domeniile vieţii, inclusiv în cel al reproducerii umane.
Îi convenea munca ei, lejeră, plăcută şi mai ales retribuită special, datorită importanţei sociale deosebite. Ca să fie aleasă, în afară de pila venită de la tati, contase şi copilăria sa model. Avea cu ce se lăuda: în calitate de pionieră participantă la diferite manifestaţii populare, fusese sărutată de şase ori de Preşedinte şi de trei ori de soţia acestuia, o persoană vădit mai puţin pupăcioasă. Apoi, după intrarea în U.T.C., se prinsese de nu mai puţin de şapte ori în horele festive cu duetul prezidenţial, căci horeau şi ăştia, de parcă aveau muşte în cururile lor revoluţionare.
Ella s-ar fi prins de mai multe ori în horă, pentru că prinderea de prima mână din stat o făcea să se simtă importantă. Dar a şaptea oară, încercând să-şi scarpine în plină horă piciorul stâng cu cel drept, a călcat atât de tare bombeul Cârmaciului, încât săracul om a scăpat o înjurătură învăţată în cursul dureroasei sale detenţii în puşcăria Doftana:
- Ah, futu-i imperialismul mă-sii în cur !
Fără să ştie, fata nimerise peste unghia lui încarnată, căpătată de şeful statului în perioada uceniciei de cizmar, când îşi pocnise, din lipsă de antrenament, degetul mare cu ciocanul.
După acel eveniment, suficient de grav ca să stârnească îngrijorarea forţelor de ordine, patru zdrahoni au tras-o brusc pe Ella din grupul de dansatori, sucindu-i mâna la spate, legitimând-o şi trecând-o prin sita unui scurt interogatoriu, pentru a se depista eventualul grad de intenţionalitate din călcătura sa pe prima unghie încarnată a ţării. Aflând cine-i taică-su, au lăsat-o în pace.
În anii următori, s-a lins pe bot de hore oficiale. De pupături, nici nu a mai fost vorba, dar nu a pus la suflet. Oricum, Cârmaciul şi nevastă-sa pupau oribil şi mai şi duhneau a carie dentară umplută cu ceapă uşor alterată. În materie de pupături, ea rămânea o exigentă, şi-l punea până şi pe scumpul ei Emil să se spele pe dinţi înainte.
Ella se bucura plenar de ceea ce-i mai rămăsese din tinereţe. Văzuse lumea în calitate de însoţitoare a tăticului, la târgurile industriale internaţionale, dar şi în calitate de dansatoare în ansamblul folcloric "Asta-i hora studenţească". După ce a terminat facultatea, a terminat-o şi cu dansurile, fizicul ei începând să dobândească proporţii superioare. A trecut ca acceleratul prin stadiul de plinuţă, zăbovind o ţâră în halta de dolofănică, pentru a se opri cu hotărâre la calitatea de grăsană. N-o deranja. Îi plăcea să mănânce bine, la fel ca preferatul ei, poetul naţional Adrian Păunescu.
De altfel, pe Emil Faure îl cunoscuse cu vreo cinci luni în urmă, la un spectacol particular de-al cenaclului "Flacăra", condus de marele Adrian Păunescu. Cenaclul "Flacăra" - o mână de cântăreţi, dansatori şi recitatori semiprofesionişti - străbătuse ţara în lung şi în lat, adunând tineri şi tinere, pentru a cânta, a dansa şi a recita împreună cu spectatorii, întru slava Conducătorului, a Partidului şi a Păcii.
Iată, spunea printre rânduri vocea de butoi a bardului Păunescu, muzicile rock şi folk pot fi domesticite în slujbe mult mai nobile decât alea pentru care au fost fătate acolo, prin americi îndepărtate. Iar publicul, în timp ce osanalele săreau în văzduh ca nişte sâmburi de dovleac, se exterioriza instinctiv ca la concertele rock, ca la festivalul Woodstock.
Subtil de tot, cenaclul "Flacăra" propunea tineretului un afrodisiac nou şi îmbătător: patriotismul. Se putea regula ca lumea, ameţind gagicile cu poşircă patriotică. Fetelor li se părea că şi-o trag pentru progresul ţării.
În 1985, în urma unei busculade petrecute la un spectacol de pe stadionul din Ploieşti - nouă morţi la activ - cenaclul a fost oprit. Dar, cum tuturor le era greu fără acest afrodisiac, ca şi cenaclului fără spectatorii săi minunaţi, bardul şi gaşca au început să mai ofere, la cerere, reprezentaţii particulare discrete, pentru câte un public format din fii şi fiice de ştăbani.
Ca să te răsfeţi cu aşa o delicatesă rară, erau necesare aprobări cât să umple desaga unui măgăruş; dar dacă aveai relaţii babane, le obţineai fără piedici. Aşa s-a întâmplat, la un început de ianuarie, cu un concert de-al cenaclului "Flacăra", ţinut în Sala Sporturilor, închiriată pentru a 24-a aniversare a Ceraselei Spătaru, fiica responsabilului judeţean cu propaganda şi prietenă de-a Ellei.
- Să învăţăm ce-nseamnă omenia ! - bubuia vocea pântecoasă a poetului Păunescu.
- Să învăţăm ce-nseamnă omenia ! - aprobau utecişti descreieraţi de excitaţie, strecurându-şi scurmătoarele în sutienele utecistelor, descreierate şi ele.
- Şi comunişti să învăţăm să fim ! - plusa bardul, ca la o partidă de poker patriotic, făcând din celulita fălcilor valuri, ca suporterii la meciurile de fotbal.
Când pe scenă a apărut o puştoaică de 15 ani - pe care poetul Păunescu avea s-o atragă curând pentru uzul personal, formând cu ea celula de bază a societăţii, familia - şi a slobozit versul "De-o eternitate şi ceva, toate femininele vor pace!", Ella s-a întors spre vecinul din dreapta, tovarăş de miopie cu ea, purtând şatenul părului tuns periuţă, şi i-a pupat botul mirosind masculin a bere pasteurizată de mântuială.
Nu era o pornire nelalocul ei, căci toată lumea cam cu asta se ocupa. Pentru că pupătura se arăta de durată, i-a apucat mâna şi şi-a strecurat-o într-un loc cu mult puf de lebădă. Vecinul şi-a scos ochelarii aburiţi, dezvelindu-şi albastrul izbitor. Oportunist, şi-a păstrat mâna în puf, retrăgând-o doar când publicul s-a ridicat în picioare, acompaniind din palme refrenul "Să fie pace în lume, / Să fie pace, pace, şi să ne iubim !" N-ar fi scos-o un veac din chiloţii grasei, unde era un confort ca în puţine case din România, dar acţiunea de a aplauda cere totuşi două palme.
Mâna lui, mâna destinului, căci ochelaristul se numea Emil Faure şi asistase la spectacol în calitate de amant secret al unei cântăreţe folk, membră a cenaclului, căreia îi mai ajusta versurile cântecelor şi elanul hormonilor. Din păcate pentru folkistă, chiar în acea seară, iubirea lor avea să dea colţul, în urma unui atac de cord.
Când, pe la ora două noaptea, la braţul amforei Ella, Emil a urcat, cu suflarea îmbucătăţită, cele cinci etaje până la mansarda ei, afară încă stropea cu fulgi.
- Baby, mă simt de parcă aş urca etajele unui tort aniversar !
Din prima noapte, Ella l-a legitimat pe artistul din el. Fulgii de nea, ageamii în ale desantului, trăgeau în spatele lor o cortină fără de prihană, pentru a le permite să-şi amestece, într-o demenţă discretă, cernelurile.
În timp ce superba grăsană îşi arunca scutecele, dezvăluind nişte picioare cu o celulită producătoare de viziuni exotice prin aspectul lor de coajă a râvnitelor portocale, bietul Faure nici nu bănuia că, la câţiva kilometri distanţă de locul unde se găsea, un murmur de nemulţumire, terminat cu un oftat cântărind cât magnitudinea unui seism, făcea să tremure carnea blocului său.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
