Cat de interiorizat poate fi un text care descrie realul inconjurator; cat de profund poate fi dialogul subteran al formelor cotidianului cu angoasa ontica? Titlul volumului de care ne ocupam* sugereaza ca tanarul debutant ia in calcul aceasta dualitate fara de care poemul ar fi o simpla joaca de vocabule.
Atunci cand reuseste sa mentina sub tensiune aceste "forme de sub piele", poetul ne ofera momente privilegiate in care lumea apare limpede si esentiala, dezgropata parca de sub ruinele unui cataclism. Asa se petrece cu Daca treceai prin Berceni, poem unde, printr-o metonimica, miraculoasa arheologie, dezgroparea unui banut stralucitor din "bratul tau sub carnea vanata" devine presimtirea unui alter-ego mai bun, care comunica fara nici un efort cu cei din jur: "le spui prietenilor tai le spui parintilor/ despre banutul tau le spui cat de mult il iubesti/ cata fericire iti aduce/ in timpul asta mama ta se uita la televizor/ ii zici mama cu agrafa ta l-am gasit/ mama sub carnea mea slaba printre venele groase/ ea te aproba zambind/ te duci atunci la tatal tau/ ii spui tata banutul meu are efigia ta stantata sunt ochii tai cei care stralucesc/ iti mangai rana cu marginile albicioase chiar o atingi in miezul ei/ simti ca acolo esti tu cel adevarat/ simti ca acolo s-a strans toata viata ta". Remarcabila puterea de sugestie a acestui simbol minimal (complex totodata, caci tripartit: banutul dezgropat, rana cu margini alburii si bratul insusi cu carnea lui sensibila care sopteste, tremura, susura) ce ordoneaza toata viata actantului, trezeste si da o coerenta lucrurilor: "carnea iti tremura pe brat/ iti clantane dintii scaunul pe care stai te impunge/ cobori infrigurat la husi transpiratia a lipit camasa de brat/ iata copiii cu ochii rosii traversand cuminti strada/ iata mana ta vanata pulsand sub cleiul transpiratiei/ micul tau pas atinge chiar radacina strazii/ o strada atat de curata de fericita".
E aici un subtil si naiv animism, o simbioza a banalului si a teluricului, o halucinatie exacta ca o epura. Iar poemul Aici sunt raspunsurile mele, cu suita lui de notatii scurte incheiate cu premonitorul dicteu existential intitulat "acolo creste ceva", abordeaza frontal destinul apocaliptic al acestei planete. Imaginile parcimonios alese ("furtuni perfecte si executii publice", "insuccesele si frustrarile care ne sufoca", "marea busculada si rockerii de la pol"), ca si tonul de raport "obiectiv" nu trebuie sa ne deruteze: poetul e un liric retinut, a carui sila de vorbe "mari" il face sa-si transfere propriile afecte unor obiecte neinsufletite: "am un televizor mereu oprit un calculator vechi si/ o multime de cabluri gri mai lungi si mai fericite/ decat toti pe care ii cunosc". Noaptea sangelui e si el un poem esential, dur, al claustrarii, revoltei, debusolarii individului intr-o lume care a scapat din frau si se indreapta niciunde. Rafinatul ton biblic ajuta la inchegarea unei viziuni puternice din elemente dezarmant de simple: "s-a auzit atunci un zgomot mare si zidurile camerei s-au prabusit/ iar vocea a amutit pentru o clipa/ peste tot in jur pamantul dadea rod putregait si dobitoacele zbierau".
Desigur, exista si poeme mai terne, cu versuri care "se pierd intr-o/ pasta calduta intr-o confortabila amorteala afectiva" (spre exemplu, ciclul Formele care ne cuprind), dar si aici imagini ingenios originale te conving ca trebuie sa citesti mai departe: "iar sira spinarii stralucind albastruie umezeste patura", "viata mea capata consistenta salvelor trase la inmormantari", "doar aerul proaspat si cafeaua opresc alunecarea/ numai asa mai pot ramane aici". Eugen Suman este un poet deja format care stie ca economia de mijloace si simplitatea exprimarii sunt cele ce convin inspiratiei autentice.
*) Eugen Suman, Arcuri electrice formele de sub piele, Editura Vinea, 2006, 102 pag.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
