A trecut jumătate de secol de la înălţarea Zidului Berlinului, lucru care s-a întâmplat aproximativ pe la mijlocul primului an al administraţiei Kennedy, însă abia acum ştim că beneficiem de o distanţare suficientă şi de acces la notaţii personale, relatări verbale şi documente recent desecretizate din arhivele americane, germane şi ruseşti pentru a putea prezenta cu mai multă certitudine povestea referitoare la forţele care au modelat evenimentele istorice din 1961. La fel ca mai toate dramele epice, această poveste se poate prezenta cel mai bine în funcţie de timp (trecerea unui an calendaristic), de loc (Berlinul şi capitalele lumii care i-au dat contur destinului său) şi de oamenii care au fost implicaţi.
Puţine relaţii dintre doi lideri importanţi ai vremii lor au fost afectate din punct de vedere psihologic precum cele dintre John F. Kennedy şi Nikita Hruşciov, personajele principale ale acestei drame, care contrastau flagrant şi aveau ambiţii care se băteau cap în cap.
Kennedy apărea pe scena mondială în ianuarie 1961, după ce câştigase cele mai strânse alegeri din SUA din 1916 până atunci, propunând un program ce-şi propunea „repunerea Americii în mişcare”, după două mandate ale republicanului Dwight D. Eisenhower, pe care Kennedy îl acuzase că le permisese comuniştilor sovietici să câştige nu doar avantaje economice, ci şi militare. Kennedy era cel mai tânăr preşedinte din istoria Americii, fiul de patruzeci şi trei de ani al unei familii privilegiate, crescut de un tată multimilionar cu o ambiţie nemăsurată, al cărui fiu preferat murise luptând în război. Deşi atrăgător, înzestrat cu farmec personal şi un orator sclipitor, noul preşedinte prezenta suferinţe medicale începând cu insuficienţă suprarenală provocată de boala Addison şi terminând cu dureri de spate, câteodată înfiorătoare, care erau exacerbate de răni căpătate în război. Cu toate că în aparenţă era încrezător în sine, el se va arăta strivit de nesiguranţă în ceea ce privea modalitatea de a trata mai bine cu sovieticii. Era hotărât să se arate un preşedinte mare, de calibrul lui Abraham Lincoln şi Franklin Delano Roosevelt, însă îl îngrijora faptul că aceştia îşi găsiseră locul în istorie doar prin războaie. În anii ’60, el ştia că asta însemna doar un dezastru nuclear.
Primul an de mandat al unui preşedinte american poate fi deseori presărat de primejdii, chiar dacă ocupantul postului ar fi mai experimentat decât Kennedy, întrucât poverile unei lumi periculoase sunt transferate de la o administraţie la următoarea. Iar în primele cinci luni de mandat, Kennedy va suferi câteva lovituri de care s-a făcut chiar el răspunzător, începând cu gestionarea greşită a invaziei din Golful Porcilor şi până la întâlnirea la vârf de la Viena, unde, potrivit propriilor sale declaraţii, Hruşciov îl manipulase şi îl brutalizase. Cu toate acestea, în ceea ce îl privea, nicăieri nu existau interese mai mari decât în Berlin, scena principală a competiţiei dintre americani şi sovietici.
În ceea ce privea temperamentul şi educaţia, Hruşciov era diametral opus lui Kennedy. În vârstă de şaizeci şi şapte de ani, nepotul unui şerb, şi fiul unui miner, liderul sovietic era impulsiv în vreme ce Kennedy era nehotărât; şi bombastic, spre deosebire de Kennedy, care dovedea măsură în toate. Dispoziţia lui Hruşciov alterna între nesiguranţa adânc înstăpânită a unui om care ştia că fusese analfabet până spre vârsta de douăzeci de ani şi încrederea semeaţă a cuiva care ajunsese până într-o funcţie importantă în ciuda tuturor dificultăţilor, oricât ar fi fost ele de mari, în vreme ce rivalii săi se stingeau treptat, deveneau victime ale epurărilor ori erau pur şi simplu ucişi. Complice la crimele mentorului său Iosif Visarionovici Stalin şi dezicându-se de el după moartea acestuia, în 1961, Hruşciov oscila între dorinţa instinctivă de a face reformă şi aceea de a stabili relaţii mai bune cu Occidentul pe de o parte şi obişnuinţa de a se dovedi autoritar şi de a se confrunta cu cineva pe de alta. Nutrea convingerea că putea promova cel mai bine interesele sovietice prin coexistenţă paşnică şi concurenţă cu Occidentul dar, în acelaşi timp, asupra lui se exercitau presiuni crescânde pentru a face ca încordarea în relaţiile cu cu Washingtonul să crească şi să folosească orice metode care să ducă la stoparea scurgerea de refugiaţi, care ameninţa să declanşeze implozia Germaniei de Est.
În perioada de constituire a Germaniei de Est, între 1949 şi 1961, unul din cinci locuitori – adică 2,8 milioane de oameni – părăsise ţara în calitate de refugiat. Numărul acestora se ridica la 4 milioane de persoane dacă se ţinea seama şi de cei care fugiseră din zona ocupată de sovietici între 1945 şi 1949. Exodul acela golea ţara de oamenii cei mai talentaţi şi motivaţi.
Pe de altă parte, începând cu anul 1961, Hruşciov se afla într-o cursă contra cronometru. Avea de înfruntat un Congres al Partidului Comunist în luna octombrie a acelui an, şi bineînţeles că avea motive să se teamă că inamicii lui îl vor debarca dacă până la Congres nu reuşea să rezolve problema Berlinului. Când, în cursul întâlnirii la vârf de la Viena, Hruşciov i-a spus lui Kennedy că Berlinul era „cel mai periculos loc de pe pământ”, el voia de fapt să spună că acela era locul care putea să declanşeze cel mai lesne un conflict nuclear între cele două superputeri. În afară de asta, Hruşciov ştia că dacă nu rezolva în mod favorabil problema Berlinului, rivalii lui îl vor distruge.
Competiţia dintre principalii actori germani, care îi susţineau pe Hruşciov şi Kennedy era la fel de acerbă, reprezentând un conflict asimetric între Walter Ulbricht, conducătorul Germaniei răsăritene şi ţara lui, de şaptesprezece milioane, tot mai săracă, şi Cancelarul vest-german Konrad Adenauer şi ţara sa în plin avânt economic, unde trăiau şaizeci de milioane de oameni.
Pentru Ulbricht, acel an va fi de o importanţă existenţială chiar mai mare decât pentru Kennedy sau Hruşciov. Aşa-zisa Republică Democrată Germană, aşa cum era cunoscută Germania de Est în mod oficial, reprezenta opera vieţii lui, iar la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, el ştia că, în absenţa unor măsuri radicale, ea se îndrepta spre o prăbuşire economică şi politică. Cu cât primejdia era mai mare, cu atât mai hotărât plănuia să împiedice acest lucru. Puterea de convingere a lui Ulbricht la Moscova creştea aproape în proporţie directă cu instabilitatea pe care o traversa ţara lui, din cauza temerilor Kremlinului că prăbuşirea Germaniei de Est va provoca efecte serioase în întregul imperiu sovietic.
Peste graniţă, în Germania Occidentală, primul şi singurul cancelar, Konrad Adenauer, la vârsta de optzeci şi cinci de ani şi după trei mandate, purta război împotriva propriei dispariţii şi a adversarului său politic, Willy Brandt, care avea funcţia de primar al Berlinului Occidental. Partidul Social Democrat al lui Brandt reprezenta pentru Adenauer primejdia inacceptabilă ca stânga să preia puterea după alegerile ce urmau să se desfăşoare în septembrie. Cu toate acestea, Adenauer îl socotea pe Kennedy drept cea mai mare ameninţare la adresa dorinţei lui de a crea o Germanie occidentală liberă şi democratică.
În 1961, Adenauer părea să ocupe un loc important în istorie datorită renaşterii, precum pasărea Phoenix, a Germaniei Occidentale din ruinele celui de-al treilea Reich. Cu toate acestea, Kennedy îl socotea drept o forţă pe ducă, pe care predecesorii lui americani se bizuiseră prea mult în dauna unor relaţii mai apropiate cu Moscova. La rândul lui, Adenauer se temea că lui Kennedy îi lipseau caracterul şi tăria de a-i înfrunta cu pieptul sus pe sovietici în cursul unui an pe care îl socotea decisiv.
Povestea Berlinului în 1961 este prezentată în trei părţi.
Partea I, „Actorii”, îi prezintă pe cei patru protagonişti: Hruşciov, Kennedy, Ulbricht şi Adenauer, care sunt legaţi în acel an de Berlin şi de rolul principal pe care îl joacă oraşul în ceea ce priveşte ambiţiile şi temerile lor. Capitolele de început surprind motivaţiile lor contradictorii şi evenimentele care au pregătit terenul pentru drama ce avea să se petreacă. După ce petrece prima noapte în Dormitorul Lincoln, când se trezeşte a doua zi dimineaţă, Kennedy află că Hruşciov a eliberat fără negocieri piloţii capturaţi ai unui avion-spion american, iar după acest moment, scenariul este influenţat de manevrele făcute de cei doi lideri şi de lipsa de comunicare dintre ei. În tot acest timp, Ulbricht acţionează din culise pentru a-l obliga pe Hruşciov să ajungă la o confruntare în Berlin, iar Adenauer trece prin viaţă cu un nou preşedinte american în care nu are încredere.
În partea a doua, „Semne de furtună”, Kennedy este ezitant după efortul ratat de Statele Unite de a-l răsturna pe Fidel Castro la Golful Porcilor şi vede o posibilitate de a-şi salva poziţia politică externă, acum periclitată, printr-o escaladare a înarmării şi o întâlnire la vârf cu Hruşciov. Volumul mult sporit al exodului de refugiaţi din Germania răsăriteană ascute criza pentru Ulbricht, care îşi intensifică planurile de a închide frontiera Berlinului. Mereu schimbător, Hruşciov se transformă, trecând de la o atitudine curtenitoare la una de subminare a lui Kennedy la întâlnirea la vârf de la Viena, unde formulează un nou ultimatum ameninţător privind Berlinul şi îşi exprimă în derâdere înţelegerea faţă de slăbiciunea demonstrată a adversarului său. Kennedy este descurajat de prestaţia slabă de care a dat dovadă şi devine tot mai preocupat de găsirea unor căi de a se asigura că Hruşciov nu va primejdui lumea prin faptul că a apreciat greşit hotărârea americanilor.
„Confruntarea”, partea a treia şi finală a cărţii, documentează şi descrie agitaţia sterilă a Washington-ului şi deciziile luate la Moscova, ceea ce a condus la stupefianta operaţiune de închidere a graniţei în noaptea de 13 august şi la urmările sale dramatice. În particular, Kennedy s-a simţit uşurat aflând de acţiunea sovieticilor şi a sperat că aceştia vor deveni parteneri mai accesibili după rezolvarea chestiunii refugiaţilor est-germani. Zeci de berlinezi întreprind încercări disperate de a evada, unii dintre ei sfârşind tragic. Pe plan internaţional, criza se intensifică după ce Washington-ul dezbate modalitatea în care ar putea declanşa şi câştiga un război nuclear, Moscova îşi plasează tancurile pe poziţii, iar întreaga lume îşi ţine respiraţia – aşa cum se va întâmpla din nou un an mai târziu, când valurile stârnite de evenimentele din 1961 de la Berlin vor declanşa Criza cubaneză a rachetelor nucleare.
Pe parcursul naraţiunii sunt presărate vignete ale berlinezilor, care sunt purtaţi de colo-colo de rolul jucat de ei în mod involuntar într-un moment decisiv din istoria Războiului Rece: supravieţuitoarea unor multiple violuri comise de soldaţi sovietici, care încearcă să-şi spună povestea către un popor care vrea doar să facă totul uitat; fermierul care, opunându-se colectivizării, se trezeşte în închisoare; inginera a cărei fugă în occident sfârşeşte cu victoria ei în concursul pentru titlul de Miss Univers; soldatul est-german care face un salt spre libertate peste colaci de sârmă ghimpată şi care, aruncând la pământ puşca în timp ce zboară, devine imaginea emblematică a eliberării, şi croitorul care este mitraliat în timp ce încearcă să înoate pentru a-şi câştiga libertatea, prima victimă a ordinelor date de est-germani către soldaţii săi de a trage pentru a-i ucide pe cei care voiau să evadeze.
La începutul anului 1961 era de neconceput ca un sistem politic să înalţe un zid pentru a-şi îngrădi supuşii, după cum a fost la fel de neconceput ca aceeaşi barieră să se năruie aproape peste noapte, douăzeci şi opt de ani mai târziu.
Doar întorcându-ne la anul care a dat naştere Zidului Berlinului şi reanalizând forţele şi oamenii care sunt legaţi de acest eveniment vom putea înţelege în mod corespunzător ce s-a întâmplat, pentru ca apoi să încercăm a răspunde la câteva dintre marile întrebări ale istoriei.
Din volumul cu acelaşi titlu în curs de apariţie la Editura Litera
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
