Si a facut Dumnezeu pe Eva, si a zis: "Adame, alege-ti nevasta!" Asa cum multi dintre dumneavoastra isi mai amintesc, pe vremea societatii socialiste (mai)mult(i)lateral dezvoltate si a alegerilor la care procentul voturilor pentru nu reusea nicicum sa coboare sub fatidicul 99%, circula printre rezistentii prin bascalie acest text apocrif la Geneza, in chip de comentar ironic la o pretinsa libertate a alegerii.
Ceea ce indaratul cortinei de fier era pe atunci o simpla butada, intrucat nimeni nu se sinchisea de mascarada alegerilor, pare sa devina mai nou, prin stradania neurobiologiei experimentale, un subiect de controverse acute, cu consecinte imprevizibile, chiar in tarile care prin traditie se socotesc a fi prototipul lumii libere. Caci din laboratoarele savantilor care exploreaza ipoteticul sediu al personalitatii - creierul omenesc - razbat pana in paginile ziarelor serioase stiri nelinistitoare, de natura sa puna la indoiala insasi capacitatea fiintei umane de a dispune de o reala libertate de vointa.
S-a constatat astfel ca, prin activarea anumitor centri de pe scoarta cerebrala, poate fi influentata decizia, in aparenta libera, a subiectilor supusi experimentelor. Daca, de pilda, in mod normal, un "dreptaci" apuca un obiect mai frecvent cu mana dreapta (in 60% din cazuri), prin amintita manipulare se ajunge ca acesta sa apuce obiectul in 80% din cazuri cu stanga - fara ca el sa-si piarda nimic din convingerea ca decide singur, de fiecare data, cu ce mana sa actioneze. Mai mult, s-a observat ca procesele de nivel neuronal care insotesc declansarea unei miscari anumite au loc cu una pana la doua secunde mai inainte ca in constiinta subiectului sa se fi conturat hotararea de a executa acea miscare. De aici nu mai e decat un pas pana la a trage concluzia ca omul nu e liber in deciziile sale, ca aparenta lui libertate de vointa este doar un semn de autoamagire, un iluzoriu fenomen secund, insotitor al pasilor riguros determinati in realitate de lanturi cauzale inexorabile.
De fapt, controversa cu pricina e veche de cand lumea, mai bine zis de cand filozofia, ea opune teza determinista ideii liberului arbitru. Determinismul sustine ca toate starile lumii reale decurg in mod necesar din starile ei anterioare, deci ca tot ceea ce se intampla in realitate este pe de-a intregul determinat de evenimentele precedente si ca o fiinta care ar cunoaste in chip absolut trecutul si prezentul universului, precum si totalitatea legilor naturii (asa-numitul demon al lui Laplace), ar putea prevedea cu precizie tot ce se va petrece in viitor. Multi dintre oamenii de stiinta sunt si astazi de parere ca lumea reala este guvernata de lanturile fara nici o lacuna ale cauzalitatii si, prin urmare, ca nu exista nicaieri un camp de manifestare pentru pretinsa noastra libertate de vointa. La polul opus, sustinatorii consecventi ai tezei liberului arbitru (libertarienii) refuza, tot pe motiv de incompatibilitate, orice drept de existenta unei lumi strict deterministe. Principiul nedeterminarii formulat de Werner Heisenberg, conform caruia nu este posibila masurarea concomitenta, cu precizie, a pozitiei si a impulsului unei particule cuantice, parea la un moment dat sa fi produs o bresa in universul determinist; dar s-a remarcat in cele din urma ca, intrucat imposibilitatea decurge din procesul masurarii, e vorba aici de un indeterminism epistemic (adica tinand de capacitatea noastra de cunoastere), iar nu ontologic (care ar fi propriu realitatii insasi a lumii obiective).
Aceasta opozitie ireconciliabila, numita incompatibilism, nu poate fi transata pe calea logicii formale (tertium non datur), ea esuand in paradoxuri, indiferent daca se porneste de la teza determinista sau de la opusul ei. Printre partizanii incompatibilismului s-au numarat filozofi ilustri, precum Schopenhauer sau Nietzsche. Cel dintai admitea ca omul poate sa faca ceea ce vrea, dar nu si ca poate sa vrea ceea ce vrea; ultimul compara vointa care crede ca ar fi propria ei cauza cu isprava Baronului Munchhausen de a se fi saltat dintr-o mlastina, cu cal cu tot, tragandu-se singur de par. Alti cugetatori au incercat sa impace ambele teze (compatibilism), socotind suficient ca o persoana sa aiba posibilitatea de a alege intre doua sau mai multe actiuni si, totodata, ca ea sa se decida singura pentru una dintre acestea, pentru a-i fi atestata libertatea de vointa; daca acea actiune si chiar decizia de a o efectua se supune ori ba principiului cauzalitatii, sustin ei, nu are nici o relevanta. In fine, dupa alte opinii, ar trebui sa se diferentieze intre libertatea exterioara (existenta mai multor actiuni posibile) si libertatea interioara (in luarea deciziei, adica), aceasta din urma fiind pusa sub semnul indoielii, intrucat e dictata implacabil de personalitatea celui in cauza, rezultanta la randul ei a unor complexe determinari genetice si sociale, insumate pe parcursul unei vieti intregi.
Astfel de judecati si considerente, aici doar schitate, dar care au umplut tomuri intregi de-a lungul veacurilor si continua sa le dea multora de furca, nu sunt doar simple speculatii, de amorul filozofarii, ci au implicatii multiple, politice, juridice, etice, praxiologice, teologice. Asupra lor voi reveni in partea a doua a prezentei corespondente.
Munchen, 4 decembrie 2005
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
